Satul natal şi casa părintească

 

Acest material reprezintă contribuţia Părintelui Teofil la monografia satului natal, Topârcea, monografie care a fost publicată în anul 2009 cu ocazia celor 700 de ani de atestare documentară.

Citiţi şi: Proiect pentru restaurarea casei copilăriei Părintelui Teofil

Sunt dintr-un sat dărâmat

La întrebarea „de unde sunt?” am două răspunsuri. Un răspuns privind prezentul şi altul privind trecutul. La întrebarea privind prezentul, răspund: „Sunt din Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din părţile Făgăraşului”. Şi pentru că spun că sunt dintr-o mănăstire, aş putea să adaug că sunt dintr-un aşezământ monahal, dintr-o casă a călugărilor, mănăstirea fiind o casă a călugărilor. Ar fi cazul să spun că sunt dintr-un aşezământ de rugăciune, de învăţătură şi de muncă, pentru că aşa este definită mănăstirea, în regulamentul de organizare a vieţii călugăreşti. Şi aş putea să spun, mai departe, că sunt din „tinda raiului”, din „casa lui Dumnezeu”, de la „poarta cerului”, din „locul împlinirilor”, din „cerul cel de pe pământ”, din „locul fericirii” şi din „Împărăţia lui Dumnezeu”, de aici de pe pământ. Aşa am formulat eu definiţia mănăstirii.

Aş mai putea adăuga că, „eu de unde vin, e numai senin şi acolo nu-i dorul nimănui”, ci e numai împlinire şi fericire.

În privinţa trecutului irecuperabil, aş putea răspunde că sunt „dintr-un sat dărâmat” sau gata spre dărâmare. Şi chiar aşa şi este.

În ce mă priveşte aş putea spune că satul l-am dărâmat eu însumi, când am plecat la mănăstire, deci la douăzeci şi patru de ani. După mine au mai rămas în sat, în casa părintească, părinţii şi fraţii mei. Fraţii mei şi-au făcut fiecare rostul lui. Numai unul dintre noi a rămas în sat, până la bătrâneţe şi a lucrat pământul, după exemplul părinţilor noştri, -Dumnezeu să-i odihnească!

Sora mea, plecase la Victoria, -un oraş nou, cu începuturi de dezvoltare îndată după al doilea război mondial. Ea a părăsit satul şi l-a lăsat altora spre dărîmare, iar fratele cel mai mic dintre noi, a mers la Sibiu, unde a lucrat ca muncitor industrial. Asta s-a întâmplat în anul 1960. În casa părintească au rămas doar părinţii, care au lucrat pe mai departe, ca plugari, aşa cum au fost toată viaţa. Mama a murit în anul 1969, iar tata după 16 ani, adică în anul 1985. Cu moartea părinţilor s-a început dărâmarea casei părinteşti, care, nemai fiind locuită, s-a degradat. Acum e spre deplină dărâmare, căci a ajuns o ruină, iar curtea este năpădită de buruieni şi de iarbă, care a crescut peste pavajul de piatră, care a rămas de la înaintaşi. Mâna omului n-a mai intervenit cu nimic, aşa că totul merge spre deplină dispariţie. Mama, în ultimele zile ale vieţii sale, a pus războiul şi a început o ţesătură de preşuri, care a rămas până acum nemişcat de la locul lui de atunci. Nu s-a mai gândit nimeni să termine lucrul început de mama, aşa că se poate spune că dărâmarea casei a început încă de pe vremea mamei.

Până mi-au trăit părinţii, aveam la cine să mă duc în satul nostru, povârnit de pe atunci spre neexistenţă şi văzând eu că satul se dărâmă şi că scade, din toate punctele de vedere, îmi ziceam că pe când voi ajunge la şaptezeci de ani, nu voi mai avea la cine să mă duc în satul în care am venit pe lume. N-a fost aşa cum am gândit, dar nici departe nu este de împlinirea celor gândite de mine. Singurul dintre noi, cei patru fraţi, care a rămas în sat, a plecat şi el de acolo, la fiica lui, în Cisnădie, aşa că acum am ajuns în situaţia că nu mai avem în satul nostru, decât mormintele părinţilor şi ale bunicilor, precum şi ale unor rude mai apropiate. Cei tineri, s-au dus cu toţii în alte părţi ale ţării şi chiar în străinătate, cu gândul şi dorinţa de a avea mai multă linişte, mai multă comoditate şi mai mulţi bani. Unii dintre ei şi-au făcut rosturi, acolo unde s-au dus şi nu mai au de gând să se întoarcă de unde au plecat.

Nu-i mai atrage ţara lor de odinioară şi se mulţumesc cu cât pot avea printre străini. „Aici e mai bine pentru suflet, iar acolo e mai bine pentru trup”, cum a zis Părintele Arsenie Boca.

Mai sunt şi nişte opintiri de a ţine satul în picioare, dar asta, nu din partea sătenilor, ci din partea unor oameni de la oraş, care îşi fac case sau recondiţionează case, pentru a sta la sat, în vreme de vacanţă sau pentru a locui la sat, ca pensionari. Aşa se face că, satul este încă viu, că nu-i mort de tot; că mai este în parte nedărâmat şi că nu-i dărâmat total. Dar oricum, nu mai are viitor, pentru că cei ce s-au încadrat în el, în general nu sunt oameni de lucru. În privinţa aceasta, un frate al meu, când l-am întrebat, în anul 2000, dacă se fac bucatele pe la noi, mi-a răspuns că se fac unde e lucrat pământul şi a adăugat că nici măcar un sfert din câmpul satului nu este lucrat.

Şi mai este un caz: locuitorii satului, în majoritate sunt bătrâni şi neputincioşi, aşa că nu se mai poate angaja la muncă grea, cum e munca plugarului.

Având în vedere toate acestea, este foarte potrivit şi deplin adevărat cuvântul de răspuns, la întrebarea „de unde sunt?” că sunt dintr-un sat dărâmat. De fapt nu sunt numai dintr-un sat dărâmat, ci spre grabnică dărâmare. Precizez că satul de unde sunt eu n-are viitor şi nu moşteneşte satul de odinioară, deci nu moşteneşte satul din care am pornit eu, satul în care am venit eu pe lume.

Satul de odinioară aşa cum l-am întâlnit eu în copilăria şi tinereţea mea, satul în care am venit pe lume îl am în suflet, îl am în amintire, pentru că, în realitate nu există, ci este astupat de satul care s-a înfiripat şi care se înfiripează în continuare.

Sat fără viitor. Sat nereprezentativ

Am spus, mai sus, şi repet, pentru luare aminte: satul din care am pornit, este un sat fără viitor. La aceasta adaug şi că satul fără viitor este şi nereprezentativ, în raport cu satul de odinioară, care oricum, nu mai există.

Satul din care sunt eu nu are viitor pentru că nu mai are tineri. Tinerii sunt plecaţi fie în străinătate, fie la oraş, aşa că ei îşi continuă viaţa acolo unde le este rostul. Acolo se căsătoresc, acolo au copii, acolo îşi trăiesc viaţa, ei şi familiile lor. Viitorul lor este în altă parte, decât în satul de unde au plecat.

Şi satul din care am plecat şi eu, înainte cu cincizeci şi şase de ani, a rămas, din punctul meu de vedere, un sat părăsit, cum părăsită este şi casa părintească, în care am venit pe lume. Totul este un dezastru, iar impresia pe care o face satul dărâmat sau pregătit cumva spre dărâmare, face o impresie de ruină, până în aşa măsură, că iarba creşte chiar şi pe drum.

Şi satul nu este reprezentativ, nu numai în raport cu alte sate, dar nici în raport cu satul de odinioară. Oamenii de altă dată, au rămas doar în amintirea celor ce mai trăiesc, iar obiceiurile şi datinile lor s-au dus cu ei. Locul lor a rămas gol, disponibil pentru alţi locuitori, care întârzie să vină şi care dacă totuşi vin, nu sunt o continuare a locuitorilor de altă dată, ci sunt doar nişte domiciliaţi, într-un sat care nu este al lor.

Sat dărâmat moral şi spiritual

Dărâmarea cea mai gravă a satului dărâmat, din care sunt eu, nu-i dărâmarea materială, ci cea morală şi spirituală.

Dărâmarea materială, pe care am pomenit-o mai înainte, poate fi refăcută, prin construcţii noi, care s-ar putea realiza în timp, aşa cum s-au realizat construcţiile de odinioară. Care mai pot da mărturie despre hărnicia oamenilor de altă dată.

In anul 1904, un foc devastator a nimicit şaizeci şi nouă de gospodării, care s-au refăcut destul de repede, prin hărnicia oamenilor de atunci. Cu vremea s-au părăsit şi anumite construcţii de case şi de grajduri, cu acoperişuri de paie. Şi în gospodăria noastră am moştenit un grajd cu acoperiş de paie, care a fost înlocuit în timpul celui de al doilea război mondial, după moartea bunicilor, adică a părinţilor tatălui meu.

Părinţii mei n-au avut utilaje agricole mecanizate. Au lucrat cu atelaje, cu boi şi cu cai şi au ţinut de cornele plugului; au cosit cu coasa şi au secerat cu secera. Aşa era pe atunci şi nimeni nu se gândea şi la alte posibilităţi. Lucrurile însă s-au schimbat mult, în anii care au urmat. Nimeni n-a regretat cele de odinioară şi n-a stat împotriva înnoirilor, din punct de vedere gospodăresc. Totul părea normal, aşa cum normal a părut şi schimbarea portului, în privinţa îmbrăcămintei. Totul părea firesc şi oamenii s-au angajat la schimbările care au urmat.

Fără vreun plan de înnoire sau vreo grijă de a menţine cele ale trecutului, au intervenit şi schimbări morale şi spirituale. Mă gândesc la schimbările concepţionale şi morale. Familiile n-au mai avut consistenţa de altă dată, dat fiind faptul că cei tineri n-au mai rămas în familie, ci şi-au făcut alte rosturi şi au părăsit gândul de a se întoarce în satul de unde au plecat, cu dorinţa de a întemeia o gospodărie acolo. Au plecat mulţi oameni la oraş şi au rămas acolo. Înainte cu vreun secol, au plecat mulţi oameni la lucru, în America, de unde s-au întors cu bani şi şi-au întemeiat gospodării în satul nostru. S-au întors, pentru că au plecat cu gând de întoarcere. Au plecat din familie şi s-au întors în familie şi, s-au întors tot în familie pentru că au ţinut la familie şi la gospodărie. Au plecat şi s-au întors de unde au plecat. Familiile erau întărite şi unite şi de aceea menţineau şi susţineau satul nostru, cu toate ale lui.

Pe lângă acestea, satul era susţinut şi de o concepţie şi de o practică religioasă. Oamenii se gândeau la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinţii lui Dumnezeu şi la legea lui Dumnezeu, pe care o respectau cu bucurie şi cu folos. Între timp, însă, odată cu părăsirea portului românesc şi cu părăsirea unor practici de bază ale credinţei noastre, s-a părăsit şi credinţa însăşi sau s-a acceptat o schimbare radicală a gândirii şi a trăirii.

M-am pomenit cu gândul că „pe bobul de grâu este imprimat obrazul lui Dumnezeu”. Era un gând care avea circulaţie. Nu ştiu dacă gândul acesta mai are putere şi în vremea noastră. Dacă cumva s-a părăsit, înseamnă că s-a dărâmat şi el, odată cu satul dărâmat, din care fac parte.

Cât priveşte rânduiala postului şi practica participării la sfintele slujbe, în duminici şi sărbători, precum şi rânduiala de rugăciune de dimineaţă şi de seară şi cea de la masă, care era statornicită, prin tradiţia satului şi practicată de familie, aceasta se pare că a slăbit destul de mult şi se duce spre dărâmare, odată cu satul care este povârnit spre neexistenţă.

În privinţa practicilor religioase, odinioară esenţiale, s-au infiltrat şi serioase îndoieli. Mă gândesc la o situaţie, pe care ne-a prezentat-o tata. Tata a avut un frate, care a mers în America şi care întorcându-se de acolo, le-a spus familiarilor săi că în America nu posteşte nimeni, ceea ce a clătinat cumva şi credinţa celor din jurul său.

În privinţa naşterii de copii, mi-a spus bunica mea dinspre mamă, că mama tatălui meu, i-a spus: „Eu, cuscră, i-am avut copii, cum a fost legea mai demult: tot la doi ani, unul”. Să reţinem: „Cum a fost legea mai demult”. Asta însemna că mai încoace şi mai către vremea noastră, lucrurile s-au schimbat, pentru că nu s-a mai ţinut legea, cum era mai demult.

Nu-mi las legea

Este semnificativ faptul că oamenii, trăitori în satul nostru, se ştiau şi se simţeau, ca fiind sub lege. Aveau deci conştiinţa că au o lege, la care trebuie să se supună şi o astfel de conştiinţă, puteau spune clar şi răspicat: „Nu-mi la legea!”. O astfel de situaţie a reieşit dintr-o împrejurare din copilăria mea. Ce s-a întâmplat? În satul meu, cel acum gata spre dărâmare şi în parte chiar şi dărâmat, s-a înfiinţat „Oastea Domnului”. Oastea Domnului a fost o societate religioasă, din sânul Bisericii, menită să reînvioreze trăirea religioasă. A înfiinţat-o un preot văduv, în dorinţa de a activa sentimentul religios şi practica religioasă. Oastea Domnului a fost pusă sub patronajul Bisericii, deşi avea şi practici care nu se încadrau în tradiţia bisericească de până atunci.

S-au introdus şi unele inovaţii, cum ar fi practica laicilor. Oastea Domnului îşi ţinea adunările în biserică sau în alte locuri, săli mai mult sau mai puţin spaţioase, unde credincioşii se adunau şi se rugau, de multe ori cu rugăciuni improvizate şi cântau cântări create de credincioşi talentaţi, în vederea cântărilor din adunările oastei. Predicatorii laici, neavând o pregătire adecvată, vorbeau mai mult din Scriptură şi fără referiri la învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cei din satul meu se adunau într-o sală de clasă, la şcoală, unde mergea şi preotul, care citea din Scriptură şi făcea comentarii pe marginea textelor din Scriptură. Pe vremea aceea, eu încă nu plecasem la şcoală la Cluj, unde am urmat o şcoală specială, pentru copii fără vedere. La şcoală am plecat după ce împlinisem şase ani. Adunările se ţineau după slujba vecerniei. Mergeam şi eu la adunările Oastei, împreună cu bunica mea dinspre mamă. Odată, bunica mea a zis: „Spune-i şi lu’ Mama Tână, să vină şi dumneaei la adunare, la şcoală”. Şi eu am făcut cum mi-a zis bunica. Am zis către Mama Tână: „Mama Tână, hai şi dumneata la şcoală, la adunare”. Mama Tână mi-a răspuns: „Dragă, eu nu-mi las legea”. Bineînţeles, n-am înţeles puterea cuvântului, dar am reţinut formula: „Nu-mi las legea”.

Dacă considerăm faptul că după gândirea lu’ Mama Tână, a merge la adunarea Oastei Domnului, chiar dacă şi preotul era acolo, ar fi însemnat să-ţi părăseşti legea, pe care o ai; dărâmarea satului s-a întâmplat şi prin această inovaţie, pe care tradiţia Bisericii. Buna a avut dreptate! Pentru că din Oastea Domnului, s-au desprins unele femei, care au trecut la grupări sectare. Şi fără îndoială, că şi prin aceasta s-a dărâmat satul, pe această linie.

Contează foarte mult să ai o lege şi să ţi la legea ta şi să n-o părăseşti, pentru vreo inovaţie oarecare.

Mama mea, într-o împrejurare, când, venind la mănăstire, pe tren i-a făcut cineva invitaţia să se încadreze într-o grupare sectară, – nu ştiu, din politeţe sau din vreo altă raţiune, a răspuns: „Apoi, dacă va veni rândul…”

La unele ca acestea fiindu-ne luarea aminte, acum cred că sunt înţeles de ce spun că „Sunt dintr-un sat dărâmat”. Şi ca satul meu cel dărâmat, mai sunt şi alte sate pornite spre dărâmare şi care, până la urmă, cu vremea, se vor dărâma de tot.

Odată cu satul dărâmat sau povârnit spre dărâmare, a dispărut şi frumosul şi importantul obicei de a se prinde veri. Este un obicei care ţine de vârsta copilăriei, când copii de aceeaşi vârstă – băieţii, între ei şi fetele între ele, se prind veri si văruţe.

Cei care doresc să devină veri şi să se agrăiască cu cuvântul „vere”, în loc să-şi spună pe nume, iar fetele să-şi zică „văruţă”, se întemeiază pe un fel de ritual, care nu-i scris nicăieri şi nu are nimic religios în componenţa lui.

În prima sâmbătă din Postul Paştilor, băieţii sau fetele, în grupuri separate, se duc într-o grădină şi se urcă în pomi, de unde strigă: „Ciuric, ciuric, verio (vărule), fiţi-oi văr (îţi voi fi văr); fi-mi-i văr (îmi vei fi văr), pân’ne-om apuca de păr şi ne-om trânti într-un părău. Părău’ s-o bulbuca, cioara s-o-neca. Ciuric, ciuric, vereo”.

Pentru fete, formula este: „Ciuric, ciuric, văruţo, fi-ţi-oi vară, fi-mi-i vară, pân’ la dalba primăvară. Ciuric, ciuric, văruţo”. După aceea copii se scoboară din pomi şi îşi împart unii altora din plăcintele făcute de mamele lor şi de atunci încolo îşi zic „vere” şi respectiv „văruţo”. Acest ritual obligă pentru toată viaţa, de la tinereţe, pân’ la bătrâneţe şi este în atenţia celor angajaţi în a se grăi (apela) cu „vere”. De pildă, familiarii unuia dintre cei ce îţi zic „vere” şi ei au în vedere aceasta, zic după caz: „Văr’-to nu-i acasă. Văr-to îi la moară” etc.

Obiceiul acesta, creator de relaţii între copii, apoi între tineri şi mai apoi între cei de vârsta de mijloc şi chiar la bătrâneţe, s-a pierdut total, datorită faptului că nu mai sunt copii, care să întemeieze, astfel de relaţii, pentru cealaltă vreme a vieţii, celor ce se prind veri, pentru totdeauna. Şi această lipsă, în cele din urmă, este tot un fel de dărâmare a satului de odinioară.

În raport cu dărîmarea propriu-zisă a satului de altă dată, poate fi amintită înclinarea spre superstiţii, care nu mai există, aşa cum aproape că nu mai există nici credinţa în Dumnezeu şi obiceiurile la înmormîntare, cum ar fi cântatul după mort, în care, femeile bocitoare vorbeau cu mortul şi cu morţii din sfera relaţiilor lor, de pe vremea cînd erau în viaţă.

Îmi amintesc, de pildă, că în copilăria mea, mi-au apărut nişte ganglioni inflamaţi la gât, pentru a căror vindecare, mama m-a dus la mătuşa lu’ Burzan, care, în vederea vindecării, a scris cu cerneală, ceea ce e scris pe prescură, adică pecetea, care se foloseşte de către preot, la Sfănta Liturghie. Se spera ca această practică să ducă la vindecare deplină.

Încă ceva: tot pe vremea copilăriei mele, ivindu-se în satul meu o boală de vite, o epidemie, s-a recurs la două mijloace de alungare a bolii: Iea ciumii şi alungarea ciumii.

Iea ciumii era o cămaşă făcută din fibre de cânepă, care se realizează de către trei femei văduve, care lucrau la facerea iei, în aşa fel, ca iea să fie lucrată într-o zi, de dimineaţa până seara, cu tot ce trebuie făcut, pentru a avea iea pe care să o dea ciumei ca s-o înduplece să plece din cuprinsul satului nostru. Astfel, în aceeaşi zi se torcea fuiorul, se urzea, se învălea şi se năvădea, se dădea prin spavă şi se ţesea pânza. Apoi se croia şi se cosea, iar când era gata, se umplea cu paie şi se punea într-un băţ şi se aşeza undeva unde se întâlneau mai multe căi, de obicei patru.

Era foarte important ca toată lucrarea să se facă în aceeaşi zi, de unde şi expresia: „Am stat ca de iea ciumii”. Asta însemna, am lucrat cât s-a putut mai repede, ca să fac toată lucrarea în timp util.

Şi mai era un mijloc de alungarea ciumii: se alegeau dintre tineri, toţi cei care aveau un nume, pe care nu-l mai purta şi altcineva. În anul la care mă refer eu, adică în anul 1938, într-o noapte, cam spre ziuă, am auzit nişte pocnituri de bici şi nişte strigăte: „Ieşiţi, oameni buni, să scoatem ciuma şi boala din sat!”. Am întrebat pe bunica mea, ce se întâmplă şi mi-a spus că tineri de un singur nume – şi erau atunci vreo patru tineri în sat – pocnesc cu biciu’ şi îi îndeamnă pe oameni să iese ca să alunge ciuma şi boala. Cred că nici acest obicei nu mai există, pentru că este depăşit. Oamenii nu mai cred în eficienţa lui.

În sfârşit, din povestirile mamei mele, ştiu că o rudenie a noastră mai depărtată, copil fiind, s-a născut cu un fel de debilitate. Ca să ajungă normal, străbuna mea şi o vecină s-au angajat la o lucrare, care consta din a fierbe nişte fuse, iar mama şi o prietenă a ei, fetiţe fiind pe atunci, înconjurau casa şi când ajungeau la cele două femei, au întrebat: „Ce faci mătuşă Ravecă?” Şi mătuşa Raveca a răspuns: „Fierb carne bătrână ca să căpătăm tânără, dragă”. Vorbind cu cealaltă femeie a întrebat-o: „Torci, lelea Şoimî?” Şi lelea Şoimî a răspuns: „Ba nu torc, că destorc”. Sunt superstiţii pe care cred că aproape nimeni nu le mai ştie şi nici nu le mai practică nimeni, pentru că sunt depăşite. Totuşi, s-ar putea spune că lipsind acestea, lipseşte şi satul de altă dată, de aceea le-am pomenit.

Arhimandritul Teofil Părăian