Dacă a vrut Dumnezeu „mai mult”…


[…] La cei douăzeci și patru de ani când am venit la mănăstire eram absolvent de teologie şi am venit aici cu tot ce eram și cu tot ce aveam ca zestre spirituală, căci zestre materială n-am avut. Îmi amintesc adeseori că am venit la mănăstire doar cu o traistă în mână care nu era grea, aşa că în drumul pe care l-am făcut pe jos, de la Sâmbăta de Sus, la mănăstire nici nu trebuia să mut traista dintr-o mână în cealaltă. Era o zi de primăvară, destul de caldă şi eu înaintam spre mănăstire, împreună cu un părinte cu care am venit din Sibiu. A fost frumos…

Ajuns la mănăstire, am fost primit cu bucurie de Părintele Serafim, ca şi de ceilalţi părinţi care erau atunci în obştea noastră. M-am bucurat de primire şi de tot ce a fost atunci şi după aceea, în ce mă priveşte pe mine. A fost bine.

În anul în care am venit am fost călugărit, iar vreme de şapte ani am fost monah simplu. A fost de fapt ceea ce mi-am dorit, căci, venind la mănăstire, mi-am dorit să fiu simplu călugăr şi nu mai mult. Mitropolitul Nicolae Bălan, cel care a restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, mi-a spus de două ori, apăsat, „preot n-o să te poţi face”. Am primit condiţia şi nici n-am urmărit mai mult. Totuşi, dacă a vrut Dumnezeu „mai mult”, n-au avut nici-o putere împotrivitorii, căci Mitropolitul Nicolae Colan m-a hirotonit diacon cu perspectiva de a mă hirotoni preot şi de a mă hirotesi duhovnic. Gândul acesta pe care şi l-a exprimat, chiar în faţa mea, n-a ajuns să şi-l împlinească din motive de sănătate pentru că în vara anului următor s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut graiul, în sensul că nu mai avea o exprimare clară şi de aceea nici n-a mai slujit.

Am rămas diacon, vreme de douăzeci şi trei de ani, până când Mitropolitul Antonie m-a hirotonit preot şi m-a hirotesit duhovnic. Asta a fost când am împlinit treizeci de ani de viaţă în mănăstire.

Aşa s-au petrecut lucrurile cu voia şi cu darul lui Dumnezeu. „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!”

De la început mi-am dat seama că am dar de cuvânt şi că asta îmi este chemarea. Am fost sfătuit să scriu şi să public la publicaţii bisericeşti, ceea ce am făcut, dar fără spor. A venit apoi vremea, să pot ieşi în public, să ţin conferinţe, mai ales în folosul tinerilor, aşa că, mergând pe linia aceasta, am ajuns să ţin conferinţe în mai mult de o sută de oraşe, iar în unele oraşe cum e Timişoara şi Făgăraş, am ţinut mai mult de şaptezeci de conferinţe. Unele din ele, au fost cuprinse în cărţi pe care le-am trimis la propovăduire. Sunt până acum, douăzeci şi nouă de cărţi. E mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată.

În ce priveşte activitatea mea de duhovnic, trebuie să recunosc că nu-i strălucită şi nu prea e eficientă. Sunt chiar şi în mănăstirea noastră câţiva care nu s-au spovedit niciodată la mine. Apoi, îmi dau seama că nu prea sunt luat în seamă nici de colegii călugări din alte mănăstiri, care, deşi nu mă ocolesc ostentativ, în fapt, nu au treabă cu mine…

Un fost coleg de mănăstire, împreună vieţuitor de-a lungul a câţiva ani, nemulţumit de mine, m-a întrebat cândva: „Recunoaşteţi, că sunteţi handicapat?” Şi cu un alt prilej, m-a întrebat: „Recunoaşteţi că aţi fost hirotonit necanonic?” La cea de a doua întrebare, am răspuns: „Ceartă-te cu mitropolitul, că doar nu m-am hirotonit singur”.

Am dus totuși o viață frumoasă, pentru că am știut să mă raportez la Dumnezeu și să iau viața cum vine și să n-aștept de la oameni să gândească cu mintea mea. Am înțeles și că neputința omenească e o realitate și am ajuns la concluzia că omul nu este desăvârșit şi că fiecare lucrează cu mintea lui. La fel, mi-am dat seama că în judecățile lui, omul spune mai mult despre el însuși, decât despre cel pe care îl vizează. […]

(fragment din corespondența părintelui Teofil)

Textul integral: Să n-ajungi nici prea curând, nici prea mult un călugăr tip!


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sora Aurica | In memoriam


Astăzi a plecat la Domnul sora Aurica, ultima viețuitoare a mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus care a menținut vie memoria mănăstirii și amintirea marilor duhovnici: părinții Arsenie Boca, Serafim Popescu și Teofil Părăian.

Aurica Tinca s-a născut în 1920 la Izvorul Mureșului. L-a întâlnit pe părintele Arsenie în anul 1945, în postul Paștelui când avea 25 de ani. ”Eu atunci locuiam la Brașov, la o familie germană. Am auzit că multă lume mergea la Sâmbăta să îl cunoască pe părinte. Am zis să merg și eu… În 1948 când l-au trimis la Prislop, le-a spus măicuțelor să se ducă la Bistrița. M-am dus și eu la el și i-am spus să mă trimită și pe mine. Mi-a spus: «Pe tine nu te trimit. Rămâi aici, să rabzi anii vieții». Și am rămas, dacă așa a spus părintele…”


”Sora Aurica Tinca e ca o adiere de dor a unor vremuri de odinioară, în care sfinții pribegeau aievea, la modul cel mai firesc, printre oameni. Prezența ei pe aleile mănăstirii ori prin ungherele bisericii de aici, cufundată în rugăciune, resemnifică sensuri, cheamă la conștientizare, la responsabilizare…  ” (sursa: http://www.arsenieboca.ro/parinte-cine-esti-parinte)

Dumnezeu s-o odihnească cu sfinții Săi!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Aroma de pâine caldă de la Topârcea


sursa: Casa cu HAR


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Inima mea are doar intrări, ieșiri nu are!


Un cuvânt adus aici la noi de la Sfântul Munte, zice așa: „Inima mea are doar intrări, ieșiri nu are!”. Așa că cine a intrat în inima mea, nu mai poate ieși de acolo. Aceasta se potrivește pentru toți prietenii noștri, pentru toți cei ce ne sunt apropiați. Aceștia sunt cu noi și în noi, în lumea noastră de gând și în ființa noastră așa încât, putem zice și noi cu poeta Zorica Lațcu: ”Te port în mine”, ”Te port în suflet”, ”Te port în trup”, ”Te port în minte”, ”Te port în brațe”, ”Te port pe buze”, ”Te port în vis”. Așa face iubirea care nu are hotar…
Am și eu o vorbă care seamănă cu cea de la Sfântul Munte: toate prieteniile mi le-am programat pentru veșnicie… ”Nici moartea, nici viața, nici cele de acum și nici cele ce vor să fie” nu pot să desființeze legătura pe care o avem între noi, legătură susținută și întreținută și prin credința care ni-L aduce în inimi pe Mântuitorul nostru în jurul Căruia se grupează toți prietenii noștri. (fragment din corespondența Părintelui Teofil)


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Citate din scrierile Sfinților Părinți


O selecție de texte care conțin citate folosite de părintele Teofil din scriitorii bisericești, realizată de părintele protosinghel Dometie Comanici (mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus) spre folosul și bucuria celor care vor lua aminte la ele: https://parinteleteofil.wordpress.com/audio/predici-conferinte/citate-din-scrierile-sf-parinti/



Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sf. Apostol Andrei cel întâi chemat


Fragment din predica la duminica a XXX-a după Rusalii, Dregătorul bogat – păzirea poruncilor; Sf Ap. Andrei, 30 nov 2003


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Dumnezeu ne învăluie cu iubirea Lui


Toți cei care slujesc lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu și Dumnezeu fiind Tatăl nostru, nu are pe nimeni de pierdut, nu are pe nimeni de respins… Dumnezeu fiind iubire, ne învăluie cu iubirea Lui.

Părintele Teofil, cuvântare către obștea mănăstirii ”Sfântul Nectarie”
Grecia, 15.11.2008


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Să n-ajungi nici prea curând, nici prea mult un călugăr tip!


Scrisoare adresată monahiei Cecilia în 26 noiembrie 2007

Cuvioasă Maică Cecilia, iată că a venit vremea să ne întâlnim, ce-i drept, de la depărtare, în situaţia în care ai intrat de curând şi totuşi de mai multă vreme. În situaţia în care ai intrat de curând, ai ajuns pentru că ţi-ai început viaţa de mănăstire cu câţiva ani înainte. Şi fără îndoială, de la bun început, ai urmărit să ajungi la ce ai ajuns, iar aceasta, pentru vremelnicie şi pentru veşnicie.

În ziua în care am făcut făgăduinţele călugăreşti le-am făcut în faţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor îngeri şi a sfinţilor în general aşa cum se fac aceste făgăduinţe. Slujitor al slujbei de călugărie a fost mitropolitul Nicolae Bălan. Împreună cu mine au mai fost încă doi candidaţi la călugărie, dintre care unul a trecut la cele veşnice după ce a ajuns preot, iar celălalt este duhovnic la Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploieşti. În ziua călugăriei, mitropolitul Nicolae, întâlnindu-ne a zis: „Voi, astăzi, aţi făcut dovada, mai mult decât oricând, că viaţa poate fi trăită şi altfel decât o trăiesc cei mulţi”. Şi aşa a fost atunci şi aşa a fost şi după aceea şi aşa este acum şi va fi şi pe mai departe. Dumnezeu ne-a ales ca să-I fim martori în această lume, spre slava Lui şi spre fericirea noastră. Cred că cuvintele de la slujba înmormântării, „fericiţi sunt cei pe care i-ai ales şi i-ai primit, Doamne”, se potrivesc şi pentru cei pe care i-a rânduit Dumnezeu să fie călugări.

Gândindu-mă la viaţa mea şi la situaţia pe care o am, nu mă pot vedea şi nu mă pot simţi decât aşa cum sunt, adică având viaţă de călugăr, iar mănăstirea în care îmi trăiesc viaţa o simt ca locul în care m-a aşezat Dumnezeu, Căruia îi mulţumesc.

La cei douăzeci şi patru de ani, când am venit la mănăstire eram absolvent de teologie şi am venit aici cu tot ce eram şi cu tot ce aveam ca zestre spirituală, căci zestre materială n-am avut. Îmi amintesc adeseori că am venit la mănăstire doar cu o traistă în mână care nu era grea, aşa că în drumul pe care l-am făcut pe jos, de la Sâmbăta de Sus, la mănăstire nici nu trebuia să mut traista dintr-o mână în cealaltă. Era o zi de primăvară, destul de caldă şi eu înaintam spre mănăstire, împreună cu un părinte cu care am venit din Sibiu. A fost frumos…

Ajuns la mănăstire, am fost primit cu bucurie de Părintele Serafim, ca şi de ceilalţi părinţi care erau atunci în obştea noastră. M-am bucurat de primire şi de tot ce a fost atunci şi după aceea, în ce mă priveşte pe mine. A fost bine.

În anul în care am venit am fost călugărit, iar vreme de şapte ani am fost monah simplu. A fost de fapt ceea ce mi-am dorit, căci, venind la mănăstire, mi-am dorit să fiu simplu călugăr şi nu mai mult. Mitropolitul Nicolae Bălan, cel care a restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, mi-a spus de două ori, apăsat, „preot n-o să te poţi face”. Am primit condiţia şi nici n-am urmărit mai mult. Totuşi, dacă a vrut Dumnezeu „mai mult”, n-au avut nici-o putere împotrivitorii, căci Mitropolitul Nicolae Colan m-a hirotonit diacon cu perspectiva de a mă hirotoni preot şi de a mă hirotesi duhovnic. Gândul acesta pe care şi l-a exprimat, chiar în faţa mea, n-a ajuns să şi-l împlinească din motive de sănătate pentru că în vara anului următor s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut graiul, în sensul că nu mai avea o exprimare clară şi de aceea nici n-a mai slujit.

Am rămas diacon, vreme de douăzeci şi trei de ani, până când Mitropolitul Antonie m-a hirotonit preot şi m-a hirotesit duhovnic. Asta a fost când am împlinit treizeci de ani de viaţă în mănăstire.

Aşa s-au petrecut lucrurile cu voia şi cu darul lui Dumnezeu. „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!”

De la început mi-am dat seama că am dar de cuvânt şi că asta îmi este chemarea. Am fost sfătuit să scriu şi să public la publicaţii bisericeşti, ceea ce am făcut, dar fără spor. A venit apoi vremea, să pot ieşi în public, să ţin conferinţe, mai ales în folosul tinerilor, aşa că, mergând pe linia aceasta, am ajuns să ţin conferinţe în mai mult de o sută de oraşe, iar în unele oraşe cum e Timişoara şi Făgăraş, am ţinut mai mult de şaptezeci de conferinţe. Unele din ele, au fost cuprinse în cărţi pe care le-am trimis la propovăduire. Sunt până acum, douăzeci şi nouă de cărţi. E mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată.

În ce priveşte activitatea mea de duhovnic, trebuie să recunosc că nu-i strălucită şi nu prea e eficientă. Sunt chiar şi în mănăstirea noastră câţiva care nu s-au spovedit niciodată la mine. Apoi, îmi dau seama că nu prea sunt luat în seamă nici de colegii călugări din alte mănăstiri, care, deşi nu mă ocolesc ostentativ, în fapt, nu au treabă cu mine…

Un fost coleg de mănăstire, împreună vieţuitor de-a lungul a câţiva ani, nemulţumit de mine, m-a întrebat cândva: „Recunoaşteţi, că sunteţi handicapat?” Şi cu un alt prilej, m-a întrebat: „Recunoaşteţi că aţi fost hirotonit necanonic?” La cea de a doua întrebare, am răspuns: „Ceartă-te cu mitropolitul, că doar nu m-am hirotonit singur”.

Am dus totuşi o viaţă frumoasă, pentru că am ştiut să mă raportez la Dumnezeu şi să iau viaţa cum vine şi să n-aştept de la oameni să gândească cu mintea mea. Am înţeles şi că neputinţa omenească e o realitate şi am ajuns la concluzia că omul nu este desăvârşit şi că fiecare lucrează cu mintea lui. La fel, mi-am dat seama că în judecăţile lui, omul spune mai mult despre el însuşi, decât despre cel pe care îl vizează.

Cuvioasă Maică Cecilia, din cele ce le-am vorbit la telefon, eşti edificată în privinţa scrisorii din pacheţelul cu caseta. Eu n-am ştiut de unde îmi vine caseta şi am desfăcut-o să văd ce-i cu ea. Ca să nu stric adresa, am desfăcut-o pe la un capăt. Am ascultat-o şi mi-am dat seama că mi-ai trimis-o cuvioşia ta. Scrisoarea a rămas în ambalaj, considerată fiind de mine că face parte din ambalaj, aşa că nu m-am gândit că poate fi acolo şi o scrisoare.

Caseta am ascultat-o cu interes şi mi-a plăcut. Partea greu descifrabilă, am lăsat-o la o parte. Între timp, însă, am primit un CD cu înregistrarea convorbirii dintre Părintele Ioanichie şi Părintele Arsenie Papacioc, aşa că ştiu ce s-a discutat şi sunt mâhnit. Sunt mâhnit pentru că Părintele Arsenie l-a defăimat pe Părintele Arsenie (Boca) şi nu era cazul să o facă la vârsta şi la experienţa pe care o are. A afirmat că Părintele Arsenie „a lepădat preoţia şi călugăria”, ca să poată fi în apropierea Maicii Zamfira. E un neadevăr. Părintele Arsenie a trebuit să plece din Mănăstirea Prislop, din motive obiective, independente de voinţa lui. A fost silit să plece şi a fost oprit de la slujire de către Episcopul eparhiot. Lucrul acesta s-a întâmplat din cauza presiunilor politice. Aşa s-a ajuns că Părintele Arsenie n-a slujit în ultimii treizeci de ani de viaţă. N-a slujit, nu că s-ar fi lepădat de călugărie şi de preoţie, ci n-a slujit că n-a putut. N-a slujit că i s-a interzis să slujească. A fost însă preot şi călugăr în propria lui conştiinţă.

În ce mă priveşte pe mine, acuzele ce mi s-au adus că sunt deviat de la ortodoxie, ştiu şi eu de ele, dar nu m-am justificat faţă de acuzatori, ci am lăsat lucrurile să se lămurească de la sine şi cred că s-au lămurit. Între altele, faptul că eu am zis în public că „credincioşii ortodocşi din străinătate, neavând biserică ortodoxă, ar putea să se împărtăşească la catolici, dacă cred că în sfântul potir al catolicilor este Trupul şi Sângele Mântuitorului”. Da, într-adevăr, am zis, şi asta mi s-a interpretat, în sensul că eu am spus că „trupul şi sângele Domnului nu este în mod obiectiv, ci asta depinde de credinţa credincioşilor”. Ori eu n-am spus aşa ceva, deşi oricât ar fi de obiectivă prezenţa Trupului şi Sângelui Domnului, este necesară şi credinţa celui ce se împărtăşeşte. Cum am ajuns la gândul că cineva, ortodox fiind, poate să se împărtăşească la catolici? Am ajuns aşa pentru că Biserica noastră a recunoscut hirotonia preoţilor greco-catolici. Deci odată ce li se recunoaşte hirotonia preoţilor catolici, de ce nu li s-ar recunoaşte şi celelalte taine sfinte? În sfârşit, eu nu oblig pe nimeni să se împărtăşească la catolici, doar spun că există această posibilitate şi cei care vor să o facă, pot s-o facă fără ezitare. Eu personal, m-aş împărtăşi la catolici dacă împrejurarea ar cere-o. Bine, şi au mai fost şi altele de care s-au poticnit cei care m-au acuzat, iar eu nu zic nimic altceva decât: „Dumnezeu să-i ierte”.

În privinţa scrisorilor cred că eşti lămurită. Nu am de gând să public mărturii despre activitatea mea cuprinse în scrisorile celor ce ar putea da mărturii. Doresc doar să public scrisori ale mele către credincioşi pentru că sunt frumoase şi folositoare. Iată, de pildă, scrisoarea aceasta, adresată ţie, n-ar putea să fie de folos celor care ar ajunge la ea? Eu cred că da. Şi nu numai asta, ci şi altele, pe care ţi le-am scris.

Şi acum să-ţi mai spun ceva: un coleg al meu de la teologie (Lazăr Magheț), când a aflat că m-am făcut călugăr, mi-a scris o scrisoare, în care, între altele mi-a spus: „Îţi doresc să n-ajungi nici prea curând, nici prea mult un călugăr tip”. Nu ştiu dacă am ţinut seama de această îndrumare, dar sunt sigur că mi-am dat toată silinţa să fiu natural în toate şi mi-am păstrat relaţiile de familie şi de prietenie. La părinţii mei mergeam o dată pe an, la culesul viilor. Aşa îşi doreau ei şi aşa doream şi eu. Mama venea la mănăstire de obicei, la hram şi le scriam cam o dată pe lună. Prea multe nu aveam de scris, dar le scriam totuşi, pentru că ştiam că aşteaptă veşti de la mine şi că mama citea scrisorile mele şi le citea şi la vecina şi la cele apropiate, rude sau prietene, iar eu ţineam să-i dau această posibilitate.

Rămân la atât, deci închei cu „Doamne ajută” şi cu toate doririle de bine în rosturile călugăreşti.

Cu bucuria de totdeauna,

Arhimandritul Teofil


Posted in Uncategorized | Leave a comment

În amintirea bucuriei din altă vreme


Cuvântare către obștea schitului Prodromu
Muntele Athos, 23.11.2008


Emisiunea Dialog spiritual realizată de conf. dr. Claudiu T. Arieșan
Timișoara, Mai 2011


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Aproape și de departe…


Din liniştea pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu, ne îndreptăm gândul spre toţi aceia despre care avem conştiinţa că „ni i-a dat Dumnezeu” ca să ne fie spre odihnă sufletească, să ne odihnim în ei şi ei în noi. De aceştia nu suntem departe nici de la depărtare, pentru că îi purtăm în suflet, pentru că ei sunt în lumea noastră de gând, în spaţiul nostru interior. Aşa sunteţi şi voi la care ne gândim mai cu seamă la ceas de rugăciune când suntem împreună, chiar dacă ne despart mii de kilometri.

… constat că, de aproape şi de departe, suntem în aceeaşi legătură pe care considerăm că a stabilit-o între noi „harul şi îndurările şi iubirea de oameni” a bunului Dumnezeu. Această convingere având-o, cred că nu va intrerveni nimic care să ne distanţeze, chiar daca spaţiul dintre noi este neînchipuit de mare. Rău e când oamenii sunt aproape, dar sunt distanţaţi. Rău e când se poate spune: „Între noi şi voi mare prăpastie este”. Iar prăpastia o crează structurile diferite şi mai ales concepţiile diferite secundate de atitudini diferite care, fiecare pe măsura lor, se întrupează în cei ce le poartă şi fac ca oamenii să se distanţeaze tot mai mult, în loc să se apropie. Chezăşia unirii dintre doi oamneni este vindecarea firii prin înlăturarea patimilor şi promovarea virtuţilor. La o astfel de osteneală în vederea nepătimirii, spre chezăşia unirii, se pot angaja numai oamenii cu credinţă în Dumnezeu, dar o credinţă „lucrătoare în iubire”, credinţă mântuitoare. Astfel de oameni trăiesc „religios în societate”, deci sunt oameni transformaţi prin Dumnezeu, oameni care la rândul lor transformă şi ei mediul în care trăiesc pentru că sunt aluatul Împărăţiei lui Dumnezeu pus în făina firii omeneşti, având rolul să transforme toată frământătura.

(fragmente din corespondența Părintelui Teofil)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment