Tanti Luci | In memoriam


Dragă Luci,

             Ştiu că studenţii îţi spun „Tanti Luci”. Aşa te ştiu şi eu. Cînd mă gîndesc la tine,
mă gîndesc de fapt, aşa cum se gîndesc studenţii, la „Tanti Luci”. Şi nu mă gîndesc numai acum, cînd scriu rîndurile de faţă, ci m-am gîndit de multe ori pînă acum şi desigur mă voi gîndi încă şi de acum înainte. Am şi o datorie la tine: să-ţi mulţumesc pentru bucuria cu care ne-ai primit în casa ta, cu prilejul venirii mele la Timişoara, cînd am încercat să fiu de folos, la cei din casă şi la cei ce au fost oaspeţii voştri. A fost frumos. Şi mai am o datorie: să-ţi mulţumesc pentru sirop. Nu ştiu cum se întîmplă că prezenţa mea în anumite locuri îi obligă pe oameni, deşi eu nu doresc aceasta. Pentru mine e foarte mult atît cît este şi nu doresc nimic mai mult. Oamenii însă doresc să-mi ofere mult mai mult decît m-aş gîndi eu şi asta mă îndatorează. Aş fi vrut să-ţi mulţumesc pentru toate cîte au fost, mult mai curînd decît acum, dar neavînd adresa ta, iată-mă întîrziat. Dar poate că nu sînt „întîrziat”, în cazul cînd sînt aşteptat. Cînd aştepţi pe cineva, e bine venit, cînd vine. Cînd nu-l aştepţi, nu se pune problema întîrzierii. Eu nu ştiu dacă am fost aşteptat să vin cuprins într-o scrisoare, aşa că oricum nu se poate vorbi de o întârziere. Întârzierea o ştiu doar eu însumi, care m-am dorit cu datoria împlinită cît mai curînd. Deşi într-un fel, chiar cînd ne împlinim datoriile, tot datori rămînem unii faţă de alţii: rămînem cu datoria de a fi lucrători de bucurie pentru toţi cei ce vin în legătură cu noi…

            Dragă Luci, să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru toate cîte au fost spre bucurie, căci toate sînt de la Dumnezeu. Să dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru clipele pe care le-am petrecut în casa voastră, care constat că nu este numai a voastră, ci şi a unor studenţi, oameni de treabă, care vin să vă facă bucurie şi cărora şi voi le faceţi bucurie.
E minunat să te ştii înmulţitor de bine şi de bucurie… Şi aşa sînteţi şi voi, care, cu gîndul la Dumnezeu, faceţi bine pentru cei pe care vi-i trimite Dumnezeu în cale. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

            Mă gîndesc cu multă bucurie şi la mama Evdochia, pe care am luat-o cu mine în gînduri bune şi în sentimente alese, ca s-o aduc aici în tinda raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului şi în locul împlinirilor. De fapt v-am luat pe amîndouă şi poate că şi eu am rămas acolo unde am fost oaspete de o clipă, împărţind darul iertării păcatelor, care ne face vrednici de Dumnezeu, ne face vrednici ca Dumnezeu însuşi să intre în existenţa noastră. A fost frumos şi a fost bine, aşa că binele şi frumosul nu se pot uita. N-avem de ce să uităm cele ce ne sînt date spre binele nostru.

            A fost frumos la Timişoara. A fost frumos şi în vremea copilăriei mele şi în vremea tinereţii, cînd eram elev de liceu şi cînd aveam acolo bucurii de neexprimat în cuvinte. A fost frumos şi acum, cînd am lăsat acolo gînduri pe care le port în minte şi le am la inimă şi pe care le doresc să fie înmulţite spre binele multora. M-aş bucura mult dacă gîndurile pe care le-am împărtăşit tinerilor ar fi lucrătoare de viaţă curată şi de bucurie sfîntă. Eu cu gîndul acesta am vorbit la Timişoara, în nădejdea folosului pentru mulţi. Dumnezeu să binecuvinteze lucrul pe care l-am făcut spre slava numelui Său şi să înmulţească puţinul oferit de mine, aşa cum au fost înmulţite cele cinci pîini şi cei doi peşti, oferite de un tînăr, pentru săturarea unei mari mulţimi de oameni.
„Fie numele Domnului binecuvîntat, de acum şi pînă în veac”!
(fragment dintr-o scrisoare a Părintelui Teofil adresată prietenei pentru veşnicie, Tanti Luci, 31 decembrie 1992)

Astăzi, Tanti Luci a trecut la cele veşnice. Dumnezeu s-o odihnească în pace!


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Restaurarea BUCURIEI în şcoala Părintelui Teofil


Vremea Bucuriei, 9 Mai 2017, Aula Magna a Universităţii de Medicină şi Farmacie, Timişoara

Despre “Restaurarea BUCURIEI în şcoala Părintelui Teofil Părăian”. Conferinţa a fost susţinută de Părintele Protosinghel Mihail – Schitul „Sfântul Serafim de Sarov”, Chirpăr, jud. Sibiu. Moderator: Claudiu Mesaroș
 

Continuare:

Filmare realizată de Claudiu Răducu

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Vremea Bucuriei 2017


Vremea Bucuriei, manifestare închinată Părintelui Teofil Părăian, aflată la a VIII-a ediție se va desfăşura în perioada 9-11 mai 2017 la Timișoara. Tematica din acest an va fi „Despre restaurarea spirituală și materială a societății românești”.

Evenimentul va fi organizat de Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, Asociația pentru Patrimoniu Activ-PACT, Primăria Timișoara, ASCOR, Liga studenţilor din Timişoara şi Direcția Județeană pentru Cultură Timiș. Programul va fi structurat în felul următor:

Marţi 9 MAI, ora19, Aula Universităţii de Medicină şi Farmacie (lângă Preferctură), Piaţa Eftimie Murgu nr.2: Conferința cu tema “Restaurarea BUCURIEI în şcoala Părintelui TEOFIL Părăian”. Invitat: Părintele Protosinghel Mihail, Schitul „Sfântul Serafim de Sarov”, Chirpăr, jud. Sibiu. Moderator: Claudiu Mesaroş.

Miercuri, 10 MAI, ora 18, Atelierul de urbanism, str. Alba Iulia nr.2: Vernisajul expoziției Casa cu Har, ediția a II-a, proiectul de restaurare a casei Părăian din satul Topârcea, Sibiu, coordonat de Asociația pentru Patrimoniu Activ PACT și Asociația Monumentum. Studenții de la Facultatea de Arhitectură și Urbanism Timișoara își vor prezenta proiectele şi practica din 2016, vor lansa practica/şcoala de vară de restaurare de la Topârcea pentru 2017. Vorbitori: prof. dr. arh. Teodor Gheorghiu, arh. Eugen Vaida, șl.dr. arh. Diana Belci, Părintele Protosinghel Mihail, ucenicul părintelui Teofil Părăian.

Joi, 11 MAI, ora 19, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”: Masă rotundă: „Filocalia în viaţă: artele şi modelarea spirituală”. Invitaţi: Silviu Oravitzan şi Marian Sorin Rădulescu. Secvenţe scurte din patrimoniul cinematografic românesc (filmele-icoană), muzici de patrimoniu, lucrări ale artistului timişorean Silviu Oravitzan. Momente muzicale la pian cu Theodor Alexandru Rădulescu. Moderator: Claudiu Mesaroş.

***

România are nevoie nu numai de o restaurare patrimonială ci și de una spirituală. Din 1989până în zilele noastre s-a pierdut mai mult patrimoniu construit decât în perioada comunistă, în ciuda faptului că peste 30 de centre istorice au fost mutilate de deciziile de sistematizare din timpul regimului comunist. În duminica ortodoxiei, pe 5 martie 2017, Patriarhul a trimis o misivă care trebuia citită în locul predicii, în toate parohiile din țară. Aici se treceau în revista, printre altele,  toate direcţiile în care Patriarhia trebuie să investească (ajutarea parohiilor sărace prin construirea de noi lăcașuri de cult, construirea de centre sociale, etc.). Toate aceste direcţii sunt nobile, numai că restaurarea prețioaselor monumente istorice aflate în posesia Bisericii nu era trecută pe listă. Țara este plină de bisericuțe vechi, nespus de frumoase care sunt abandonate, ruinate, uitate și pe care parohiile sărace nu le pot restaura, și nici n-ar ști s-o facă fără pierderi irecuperabile de material istoric.

Dintre toate tipurile de patrimoniu, cel rural este poate cel mai fragil. Politicile comuniste de reînnoire a fondului construit rural cu materiale „noi și trainice”, au spulberat arhitectura tradițională în multe locuri. După 1989, casa strămoșească a fost, încă mai aprig,  înlocuită de vila supradimensionată, copie obeză a apartamentului de la bloc. Societatea românească pare manelizată, pare aflată în tranziție între sat și oraș, într-o lume de mahala, de kitsch, de periferie unde vechile tradiții sunt sacrificate pentru facebook si reality-show-uri politizate. Aidoma, vechile bisericuțe de lemn, care marcau înălțimile satului, au fost înlocuite de “tancuri” supradimensionate, cu turnuri aurite care nu respectă nici cutumele dogmatice, nici trăsăturile peisajului în care sunt așezate.

Știe biserica să discute cu această nouă societate românească? Ar trebui biserica să-și înțeleagă propriul patrimoniu și să-l protejeze, devenind un model pentru societatea pe care-o păstorește?

Părintele Teofil Părăian a fost nu numai un restaurator de suflete ci și un mare iubitor de patrimoniu tradițional în toate formele sale de expresie. El descrie cu dragoste și nostalgie satul natal, și se consideră responsabil ca l-a “dărâmat”, părăsindu-l. Suntem cu toții, niște demolatori?

Cum putem recupera și restaura patrimoniul românesc, fie el religios, tradițional sau urban? Avem nevoie de o restaurare sufletească înainte de toate?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Părinte drag al sufletelor noastre …


Părintele Teofil ne-a arătat tuturor că, „unde Dumnezeu voieşte, se plineşte rânduiala firii“ şi că lipsa unei capacităţi le potenţează pe toate celelalte. M-am întrebat adeseori cum „vede“ şi cum îşi reprezintă părintele, în mintea sa curată, un răsărit sau un asfinţit de soare, cerul senin de deasupra mănăstirii sale, culorile şi bogăţia de candoare a unei flori. Iar răspunsul pe care l-am aflat a fost că, asemenea aşezării sale lăuntrice, pe toate le împodobea cu bunătate şi le îmbrăca în frumuseţe.

Părintele Teofil ne-a arătat tuturor că, dincolo de aspectul exterior şi vizibil, al realităţii, se ascunde un sens mult mai adânc al ei, ce se cere descoperit cu ochii sufletului curăţit de păcate şi de patimi, că realitatea este adeseori de nevăzut şi necuprins pentru ochii fizici, dar sesizabilă şi uşor de cuprins cu sufletul. Sfinţia sa nu a văzut ceea ce toţi văd, dar a descoperit şi a trăit ceea ce puţini află – ospăţul credinţei.
(Prof. Univ. Ioan Teşu: http://ziarullumina.ro/parintele-teofil-paraian-un-vazator-in-sufletele-oamenilor-si-un-parinte-al-echilibrului-duhovnicesc-37814.html)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sus să avem inimile!


Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.

Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38). Când zicem „inimă” zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: „Sus să avem inimile”, „Avem către Domnul”.

Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că „avem către Domnul”, ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.

(vol. Gânduri bune pentru gânduri bune, Arhimandritul Teofil PărăianEditura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Viaţa în Ortodoxie


Bunica mea – mama mamei mele – spunea că în satul de unde suntem noi au fost cândva şi greco-catolici – la noi se numeau „uniţi” -, dar „s-au pierdut”, adică s-au asimilat cu ortodocşii, care erau majoritatea, şi în felul acesta s-a ajuns că nu mai era nicio urmă de greco-catolici în satul Topârcea.
Prin urmare, m-am pomenit într-un sat în care erau numai români şi numai ortodocşi. Cu toate acestea, cuvântul „ortodox” nu l-am auzit niciodată spus în familia noastră şi nici de către alţi creştini ortodocşi din satul nostru. De ce? E uşor de înţeles: dacă toţi oamenii din sat erau ortodocşi, n-aveai de ce să spui că eşti ortodox.
Am plecat apoi la şcoala specială (aveam atunci şase ani jumate) şi acolo colegii mei m-au întrebat: „Tu ce eşti, ortodox, catolic…?” Bineînţeles că nu am înţeles întrebarea, mai întâi de toate. După aceea, m-au întrebat altfel: „Ce spui când îţi faci cruce?” Şi am zis că spun:  „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Iar ei au zis: „A, eşti ortodox!” Atunci a sosit pentru prima dată cuvântul „ortodox” în viaţa mea. Eram prea mic ca să mă gândesc la însemnătatea acestui cuvânt.
Apoi au urmat anii de şcoală şi mi-am dat seama că nu toţi românii sunt ortodocşi, că sunt şi altfel de creştini între români. Chiar în satul meu s-au conturat câteva nuanţe de altă factură, şi anume secte: mai întâi baptiştii, după aceea adventiştii… Aşa încât s-ar fi putut vorbi şi despre ortodocşi. Totuşi, oamenii nu ştiau să spună că sunt ortodocşi sau, dacă ştiau să spună, nu spuneau. Deci, m-am pomenit într-un sat în care oamenii îşi ţineau credinţa aşa cum au pomenit-o de la înaintaşii lor, într-un sat în care viaţa era trăită în Ortodoxie, iar Ortodoxia era revărsată în viaţă.

[… ] un monument de gândire şi de trăire ortodoxă, a fost alcătuit de Sfântul Ioan Gură de Aur şi care se spune o singură dată pe an – din păcate o singură dată pe an – în Biserica ortodoxă. M-aş bucura dacă s-ar spune în fiecare duminică, pentru că în fiecare duminică avem Sfintele Paşti, în înţelesul că sărbătorim Învierea Domnului:

“De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi şi îl odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel de pe urmă îl miluieşte, şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia îi dăruieşte, şi acestuia îi plăteşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s‑a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât că s‑a stricat, s‑a amărât pentru că a fost batjocorit, s‑a amărât că a fost omorât, s‑a amărât că s‑a surpat, s‑a amărât că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s‑a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte; Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos, înviind din morţi, începătură celor adormiţi S‑a făcut. Lui I se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Nu cred că există ceva mai înalt, nu cred că există ceva mai ortodox, nu cred că există ceva mai plin de bucurie, mai dătător de nădejde. Nu cred, nu ştiu… aş vrea să ştiu, dar nu cred că mai există ceva de măsura aceasta. Asta-i Ortodoxia! Aşa se implică viaţa în Ortodoxie: cu bucurie, cu nădejde, cu încredere, cu siguranţa binelui de azi, de mâine, de poimâine, din toată vremea vieţii noastre şi din veşnicie.

(Extras din vol. „Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Teofil Părăian, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Gânduri de Crăciun


Poezia Colind de Vasile Voiculescu interpretată de Părintele Teofil (Biserica Sfântul Nicolae din Oradea, 2003)

Posted in Uncategorized | Leave a comment