CASA cu HAR – Film Documentar


CASA CU HAR este mai mult decât o casă pentru noi cei care încercăm s-o restaurăm. Pentru noi, CASA CU HAR înseamnă colinele din jurul satului Toparcea, înseamnă oameni voioşi şi primitori, înseamnă prietenie, înseamnă muncă istovitoare dar şi poveşti în jurul focului până la patru dimineaţa. Casa de la Toparcea, tutelată de imaginea celor care au trăit cândva în ea este, printre altele, un prilej de meditaţie la abandonul satului transilvănean dar şi o posibilă formă de salvare a sa.
Filmul Casa cu Har, pune faţă în faţă satul şi oamenii săi, Părintele şi casa copilăriei şi tabăra noastră.
Mulţumim pe această cale tuturor celor care sprijină acest proiect. (sursa: https://www.facebook.com/casacuhar/)
Organizatorii Şcolii de vară “Casa cu Har”: ASOCIAŢIA PENTRU PATRIMONIU ACTIV- PACT în parteneriat cu ASOCIAŢIA MONUMENTUM, cu sprijinul PRIMĂRIEI OCNA SIBIULUI şi a FACULTĂŢII DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM DIN TIMIŞOARA

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Ani de lumină, ani de bucurie


ani-lumina-ani-284484Ani de lumină, ani de bucurie
O nouă carte a Părintelui Teofil Părăian la editura Lumea Credinţei


Părintele Teofil, aproape şi departe

„Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.”

L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaţa mea la mijlocul anilor 90, prin conferinţele din Postul Mare organizate de ASCOR Iaşi. La acea vreme, ca toţi prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc şi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu nişte liste interminabile. Pe aceştia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneşte despre ele. Citim „şi le iartă Doamne păcatele lor, şi-i odihneşte cu sfinţii Tăi”, dar niciodată „şi-i păzeşte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aşa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.”

Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”. Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură.
(Întâlniri cu Părintele Teofil, de neuitat – articole preluate din revista Apostolia)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Oare iubesc destul?


Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”.

Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

Cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Cât ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii.

(Extras din vol. „Gândiţi frumos”, Arhimandritul Teofil Părăian, ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Întâi e datoria şi apoi vine bucuria!


Când facem ceva pentru binele altora, facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvântează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare. Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Apostolul Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie, trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora, facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: “Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorba frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este ca noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

(vol. Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, ediţia I, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!


Noi, trebuie sa recunoaştem că de multe ori, chiar în faţa Domnului Hristos fiind, la slujbă, la rugăciune, la citirea din Sfânta Scriptură, parcă suntem singuri, parcă nu ne gândim cât ar trebui la Domnul Hristos, parcă nu vedem lumina de pe faţa Lui, lumina de pe veşmintele Lui şi nu suntem în cuprinsul Sfintei Treimi cum au fost cei trei ucenici la Schimbarea la Faţă.

Atunci Sfântul Apostol Petru a spus: “Doamne, e bine să rămânem noi aici. Să fac eu trei colibe. Bineînţeles cu binecuvântarea Ta, să fac trei colibe aici: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Nu au făcut aceasta pentru că nu era cazul să rămână pe munte şi nici nu au rămas, dar au rămas cu bucuria pe care au avut-o la Schimbarea la Faţă. Şi apoi i-a cuprins un nor luminos şi din nor s-a auzit un glas care a zis: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L (Matei, 17,5)”. Era glasul Tatălui Ceresc pe care l-au auzit cei care erau de faţă, ucenicii Mântuitorului. Apoi, Moise şi Ilie au dispărut, ucenicii au căzut cu faţa la pământ, iar Domnul Hristos S-a apropiat de ei, S-a atins de ei şi le-a spus: “Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 17, 7).

Lucrurile acestea ar trebui să se întâmple în viaţa noastră nu numai la Schimbarea la Faţă şi, de fapt, nu se întâmplă totdeauna nici la Schimbarea la Faţă, dar ar trebui să se întâmple în viaţa noastră când stăm în faţa Domnului Hristos. Şi ar trebui să stam întotdeauna cu admiraţie, totdeauna să fim copleşiţi de prezenţa Domnului Hristos, nu imaginar, adică nu ca şi când L-am vedea cu ochii trupului, ci în simţirea noastră: să ne curăţim simţirile, să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii. Să ne curăţim simţirile, să avem inima curată, să avem inima curăţită de patimi care e Taborul nostru, este condiţia în care Domnul Hristos vine la noi şi Îşi arată mărirea Sa…

Să ne gândim şi la Maica Domnului care, de asemenea, a spus la nunta din Cana Galileii către cei care erau atunci de faţă: “Faceţi ceea ce vă va spune El.” (Ioan 2, 5). Să ne gândim la sfinţii lui Dumnezeu, care au fost toţi cu inima curată şi au văzut toţi măreţiile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să ne asemănăm cu Sfinţii Apostoli care l-au auzit pe Domnul Iisus Hristos: “Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 17, 7).

Să nu ne temem de viitor, să nu ne temem de veşnicie, să nu ne temem de necunoscut, să nu ne temem de nimic care am gândi noi că se poate împotrivi binelui nostru. De ce? Pentru că Dumnezeu este cu noi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(selecţii din vol. Cale spre bunătate, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, Arhimandritul Teofil Părăian)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Pecetea darului Duhului Sfânt


(…) preotul spune: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească”. Diaconul răspunde: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre. Pomeneşte-mă, Părinte.”

E un dialog pe care l-am urmărit cu bucurie de-a lungul celor 23 de ani de diaconie. E un dialog la care am luat parte de fiecare dată când am slujit ca diacon şi asupra căruia m-am oprit cu bucurie totdeauna când m-am gândit la el. Mai ales urarea şi rugăciunea şi binecuvântarea: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preînalt să te umbrească” mi-a făcut totdeauna o deosebită bucurie, la care am răspuns din plinătatea bucuriei: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. Şi pentru că este acum în desfăşurare Liturghia acestei scrisori, cred că e bine să zicem şi noi la această vreme de bucurie sfântă: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească” şi să dorim din toată inima ca „acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. E tot ce putem să ne dorim mai mult şi mai frumos. Poate că nici nu există o urare mai cuprinzătoare în această lume decât aceasta. Asta cu atât mai mult cu cât ştim că mesagerul binevestitor i-a spus Maicii Domnului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri, de aceea Sfântul ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. E o întâlnire cu Maica Domnului a Sfintei Treimi, aşa cum dorim ca aceeaşi întâlnire să fie şi în fiinţa şi în viaţa noastră. Să vină Duhul Sfânt peste noi care suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt, din clipa în care am fost dăruiţi în taina ungerii cu sfântul mir şi când s-a spus pentru noi: „pecetea darului Duhului Sfânt”. Atunci a fost pentru fiecare dintre noi Rusaliile personale. Deci, Duhul Sfânt în care am fost pecetluiţi, să vină peste noi în toate zilele vieţii noastre. Dacă se întâmplă aceasta în realitatea vieţii noastre, atunci avem „pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică”, pentru că Duhul Sfânt este izvor de bucurie neîncetată…
(Părintele Teofil, fragment dintr-o scrisoare)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Românii


Când eram copil, mi-aduc aminte cu multă plăcere de nişte lucruri pe care oamenii de astăzi nu le mai fac. De exemplu, rugăciunea de la masă. Păi, sunt atâţia preoţi care mărturisesc că la masă, copiii lor nu-şi mai fac rugăciunea. De ce? Că doar ei au învăţat în familia lor! Ei, şi atunci, asta nu-i o scădere a neamului? Şi nu-i un fel de moarte a neamului românesc? Şi nu numai atât. Am luat, aşa, un caz…
Şi atunci ce poţi să zici despre neamul nostru care scade din punct de vedere religios, pentru că nu mai are o legătură cu înaintaşii care au fost oameni credincioşi?

Mi-aduc aminte de ai mei de acasă că ziceau să nu facem sfărâmituri de pâine, că îi păcat, să nu călcăm pe pâine că îi păcat, că pe grâu îi obrazul Lui Dumnezeu. Eu, când eram copil, tare aş fi vrut să ştiu cum îi obrazul Lui Dumnezeu pe grâu. Îmi închipuiam că dacă se uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţeles că ăsta era un gând de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa, dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu în înţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El să manifeste…
Acum oamenii numai au atâta legătură cu Dumnezeu şi sunt aşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-are conştiinţa că trebuie să învieze!

Mi-aş dori să nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinţă, ci fiecare să-şi trăiască credinţa la măsura la care o are şi să-şi ducă înainte viaţa fără să caute să-i câştige pe oameni pentru o credinţă sau alta, cum se întâmplă de multe ori.

Să ne gândim la Maica Tereza de Calcuta care-i îngrijea pe toţi, şi pe necredincioşi şi pe credincioşi; le respecta credinţa şi îi ajuta pe oameni aşa cum sunt, ca să fie mai buni, să fie mai curaţi, să fie mai mângâiaţi, mai liniştiţi să moară – cum zicea cineva dintre ocrotiţii dânsei: “am trăit ca un animal şi acum mor ca un înger”. E o vorbă, pentru că îngerul nu moare. Da’ aşa i s-a părut de schimbată viaţa în condiţia respectivă încât a zis: “Până acum când am fost pe stradă şi-am trăit bolnav şi în mizerie, am trăit ca un animal, şi acuma o să mor ca un înger”.
Aşa ceva aş dori să fie în ţara asta pe care s-o binecuvinteze Dumnezeu cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni.

România a ştiut, în decursul ultimilor zece ani, să-şi controleze, să-şi dirijeze libertatea?

N-a ştiut nimic! În decursul acestor zece ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-au ştiut cum să meargă, au mers întâmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă anumite lucruri dar… Mă gândesc numai câtă vorbă a fost la început privind corupţia, privind înlăturarea ei, şi până la urmă s-a stins totul.

Ce putem face ca libertatea să nu mai aducă înrobire?

Nu ştiu ce putem face! Mai întâi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să îngrădească libertatea, iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decât libertatea neîngrădită. Adică să nu spună: sunt drepturile omului să facă cutare sau cutare lucru, este dreptul omului să facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuviincioase, este dreptul omului să aibă în baruri striptease, este dreptul omului să privească filme necuviincioase…
Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului… E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului!

(vol. Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, ediţia I, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment