Sus să avem inimile!


Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.

Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38). Când zicem „inimă” zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: „Sus să avem inimile”, „Avem către Domnul”.

Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că „avem către Domnul”, ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.

(vol. Gânduri bune pentru gânduri bune, Arhimandritul Teofil PărăianEditura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997)

 

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Viaţa în Ortodoxie


Bunica mea – mama mamei mele – spunea că în satul de unde suntem noi au fost cândva şi greco-catolici – la noi se numeau „uniţi” -, dar „s-au pierdut”, adică s-au asimilat cu ortodocşii, care erau majoritatea, şi în felul acesta s-a ajuns că nu mai era nicio urmă de greco-catolici în satul Topârcea.
Prin urmare, m-am pomenit într-un sat în care erau numai români şi numai ortodocşi. Cu toate acestea, cuvântul „ortodox” nu l-am auzit niciodată spus în familia noastră şi nici de către alţi creştini ortodocşi din satul nostru. De ce? E uşor de înţeles: dacă toţi oamenii din sat erau ortodocşi, n-aveai de ce să spui că eşti ortodox.
Am plecat apoi la şcoala specială (aveam atunci şase ani jumate) şi acolo colegii mei m-au întrebat: „Tu ce eşti, ortodox, catolic…?” Bineînţeles că nu am înţeles întrebarea, mai întâi de toate. După aceea, m-au întrebat altfel: „Ce spui când îţi faci cruce?” Şi am zis că spun:  „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Iar ei au zis: „A, eşti ortodox!” Atunci a sosit pentru prima dată cuvântul „ortodox” în viaţa mea. Eram prea mic ca să mă gândesc la însemnătatea acestui cuvânt.
Apoi au urmat anii de şcoală şi mi-am dat seama că nu toţi românii sunt ortodocşi, că sunt şi altfel de creştini între români. Chiar în satul meu s-au conturat câteva nuanţe de altă factură, şi anume secte: mai întâi baptiştii, după aceea adventiştii… Aşa încât s-ar fi putut vorbi şi despre ortodocşi. Totuşi, oamenii nu ştiau să spună că sunt ortodocşi sau, dacă ştiau să spună, nu spuneau. Deci, m-am pomenit într-un sat în care oamenii îşi ţineau credinţa aşa cum au pomenit-o de la înaintaşii lor, într-un sat în care viaţa era trăită în Ortodoxie, iar Ortodoxia era revărsată în viaţă.

[… ] un monument de gândire şi de trăire ortodoxă, a fost alcătuit de Sfântul Ioan Gură de Aur şi care se spune o singură dată pe an – din păcate o singură dată pe an – în Biserica ortodoxă. M-aş bucura dacă s-ar spune în fiecare duminică, pentru că în fiecare duminică avem Sfintele Paşti, în înţelesul că sărbătorim Învierea Domnului:

“De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi şi îl odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel de pe urmă îl miluieşte, şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia îi dăruieşte, şi acestuia îi plăteşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s‑a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât că s‑a stricat, s‑a amărât pentru că a fost batjocorit, s‑a amărât că a fost omorât, s‑a amărât că s‑a surpat, s‑a amărât că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s‑a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte; Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos, înviind din morţi, începătură celor adormiţi S‑a făcut. Lui I se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Nu cred că există ceva mai înalt, nu cred că există ceva mai ortodox, nu cred că există ceva mai plin de bucurie, mai dătător de nădejde. Nu cred, nu ştiu… aş vrea să ştiu, dar nu cred că mai există ceva de măsura aceasta. Asta-i Ortodoxia! Aşa se implică viaţa în Ortodoxie: cu bucurie, cu nădejde, cu încredere, cu siguranţa binelui de azi, de mâine, de poimâine, din toată vremea vieţii noastre şi din veşnicie.

(Extras din vol. „Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Teofil Părăian, ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Gânduri de Crăciun


Poezia Colind de Vasile Voiculescu interpretată de Părintele Teofil (Biserica Sfântul Nicolae din Oradea, 2003)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CASA cu HAR – Film Documentar


CASA CU HAR este mai mult decât o casă pentru noi cei care încercăm s-o restaurăm. Pentru noi, CASA CU HAR înseamnă colinele din jurul satului Toparcea, înseamnă oameni voioşi şi primitori, înseamnă prietenie, înseamnă muncă istovitoare dar şi poveşti în jurul focului până la patru dimineaţa. Casa de la Toparcea, tutelată de imaginea celor care au trăit cândva în ea este, printre altele, un prilej de meditaţie la abandonul satului transilvănean dar şi o posibilă formă de salvare a sa.
Filmul Casa cu Har, pune faţă în faţă satul şi oamenii săi, Părintele şi casa copilăriei şi tabăra noastră.
Mulţumim pe această cale tuturor celor care sprijină acest proiect. (sursa: https://www.facebook.com/casacuhar/)
Organizatorii Şcolii de vară “Casa cu Har”: ASOCIAŢIA PENTRU PATRIMONIU ACTIV- PACT în parteneriat cu ASOCIAŢIA MONUMENTUM, cu sprijinul PRIMĂRIEI OCNA SIBIULUI şi a FACULTĂŢII DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM DIN TIMIŞOARA

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Ani de lumină, ani de bucurie


ani-lumina-ani-284484Ani de lumină, ani de bucurie
O nouă carte a Părintelui Teofil Părăian la editura Lumea Credinţei


Părintele Teofil, aproape şi departe

„Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.”

L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaţa mea la mijlocul anilor 90, prin conferinţele din Postul Mare organizate de ASCOR Iaşi. La acea vreme, ca toţi prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc şi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu nişte liste interminabile. Pe aceştia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneşte despre ele. Citim „şi le iartă Doamne păcatele lor, şi-i odihneşte cu sfinţii Tăi”, dar niciodată „şi-i păzeşte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aşa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.”

Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”. Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură.
(Întâlniri cu Părintele Teofil, de neuitat – articole preluate din revista Apostolia)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Oare iubesc destul?


Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”.

Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

Cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Cât ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii.

(Extras din vol. „Gândiţi frumos”, Arhimandritul Teofil Părăian, ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Întâi e datoria şi apoi vine bucuria!


Când facem ceva pentru binele altora, facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvântează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare. Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Apostolul Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie, trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora, facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: “Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorba frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este ca noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

(vol. Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 de capete, ediţia I, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001)

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment