Orbul de la Sâmbăta


Mă adresez din nou Dvs., pentru că Dvs. aveţi răspunderea celor publicate în revista pe care o conduceţi. Vă rog deci să luaţi aminte la cele ce urmează.

Acestea zice „orbul de la Sâmbăta”: Vă mulţumesc mult pentru faptul că aţi publicat materialul scris de mine, intitulat „Cea mai mare bucurie a vieţii mele”. Pentru aceasta vă sunt recunoscător. Dumnezeu să vă ajute!

În continuare „orbul de la Sâmbăta” are de obiectat că nu se potriveşte ceea ce aţi scris Dvs. când aţi afirmat „dumnezeiescul orb de la Sâmbăta”. Da, înţeleg, sunt orb şi sunt de la Sâmbăta, dar eu n–aş putea spune că sunt şi „dumnezeiesc”. E prea mult să spuneţi că sunt „dumnezeiesc”, şi apoi acestea nu se potriveşte cu ceea ce urmează, anume, „orbul de la Sâmbăta”. Sunt alăturate cuvinte care nu merg unul cu altul.

Acest fel de a vorbi îmi aminteşte de o situaţie care mi s-a împlântat în minte şi care mi-a rămas pentru cealaltă vreme a vieţii mele. Eram într-un sat din Bihor, unde am rămas peste noapte la o familie onorabilă de ţărani. Când a sosit acolo soacra prietenului meu care m-a dus în familia respectivă, a dat un telefon la Oradea şi a vorbit cu un nepoţel al ei ca să anunţe sosirea noastră. Convorbirea telefonică a început cu cuvintele: „Ciao! Ţuce-tie soarele!”. Mie mi s-a părut foarte curios. Dacă ar fi spus numai „ciao!”, ar fi fost ceva obişnuit, deşi nu se potrivea cu situaţia de ţărancă a celei ce a zis „ciao!”. Dacă ar fi spus numai  „Ţuce-tie soarele!”, mi-ar fi plăcut şi atâta tot. Când am auzit însă „Ciao! Ţuce-tie soarele!”, am rămas uimit şi uimit sunt şi acum după nu ştiu câtă vreme.

Cam aşa şi cu „dumnezeiescul orb de la Sâmbăta”. Nu se potriveşte. Cel puţin în mintea mea nu merge.

Oricare îmi este situaţia, trebuie să ştiţi, să recunoaşteţi şi să reţineţi pentru cealaltă vreme a vieţii, că am şi eu un nume, o calitate pe care mi-a dat-o Biserica şi la care V-aţi fi putut referi mai bine decât spunând „orbul de la Sâmbăta”. Eu zic că felul în care m-aţi prezentat nu vă face cinste.

Facem un pas mai departe. M-aţi numit „sfinţit preopinent” şi aţi spus despre mine că mă preţuiţi „nu mai puţin ca pe unul dintre cele mai mari figuri duhovniceşti ale României contemporane”. În cazul acesta mă întreb: oare nu se putea spune în loc de „orbul de la Sâmbăta”, „duhovnicul de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta”? V-a fost mai la îndemână să spuneţi: „orbul de la Sâmbăta”?

Şi acum să vă spun eu ce sunt: sunt duhovnic. Unii spun ca sunt „duhovnic mare”. La aceasta eu am o replică de felul acesta: sunt „mare” pentru cei ce mă ascultă. Sunt „mic” pentru cei care nu mă ascultă. Şi sunt „de nimic” pentru cei care mă ocolesc.

Aşa sunt: şi mare, şi mic, si de nimic.
[…]
Şi cu acestea închei:

„Dumnezeu să vă ajute. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Dumnezeu să vă ierte.”
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. ”
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.”

Toate acestea le-a scris şi le zice în faţa Dvs.:
                                                                               Orbul de la Sâmbăta

(selecţii din vol. Cuvinte lămuritoare. Articole şi scrisori, Arhimandritul Teofil Părăian, Editura Teognost, 2002)

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s