Topârcea, locul de unde am pornit

Cuvânt rostit de Părintele Teofil în Biserica din Topârcea (satul natal), 21 octombrie 2004
(selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

(…) a ajutat Dumnezeu şi iată că sunt aici. Şi să ştiţi că-mi pare bine. Nici nu vă pot spune cât de bine îmi pare că sunt aici. Aş putea spune că am plecat din satul acesta când eram de şase ani şi jumătate. Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească, loan şi Elisaveta, după ce au văzut ei că eu am venit în lumea aceasta cu o ştirbire, după ce au văzut ei că nu pot să fac ceea ce fac alţii, după ce mi-au spus de atâtea ori, când eram copil: „Mă’, nu poţi, că nu vezi”, au umblat pe unde-au umblat, pe la doctori şi la Maglavit, pe la preoţi, pe la mănăstiri, şi nu s-a mişcat nimic în viaţa mea, pentru că, zic eu acum şi am zis de-atâtea ori şi voi zice până la sfârşitul vieţii mele şi-n veşnicie, că aşa a binevoit Dumnezeu.

Am venit în lumea aceasta cu ştirbire, am venit în lumea aceasta cu îngrădire, am venit în lumea aceasta cum m-au ştiut toţi cei din vremea când eram eu copil. Dumnezeu s-o odihnească pe mama-bună, pe mama lui mama, a zis odată către mine: „Dragu’ nieu, nici nu ştii tu câtă supărare am avut noi când erai tu copil. Nu ştii cât am fost noi de supăraţi”. Şi a trecut supărarea. A trecut supărarea, nu în înţelesul că am ajuns să fiu ca ceilalţi, ca fraţii mei care m-au dus de mână, ca fraţii mei care mi-au mutat picioarele de pe-o piatră pe alta, acolo unde era o baltă, la babu lacobu’ Marcului, la colţu’ căsii, când treceam spre mama-bună, şi era o baltă acolo, şi erau nişte pietre şi trebuia să trecem pe pietrele acelea şi să nu ajung cu picioarele prin baltă; stăteam, să zicem, pe piciorul drept şi ei îmi mutau piciorul stâng pe piatra cea mai apropiată, iar după aceea mă sprijineam pe piciorul stâng şi-mi mutau piciorul drept pe cea mai apropiată piatră. Aşa ne-a fost viaţa. Aşa a vrut Dumnezeu, şi n-au vrut oamenii aşa. Şi au trebuit să ducă părinţii crucea, însă eu, mai puţin. Să ştiţi că mai puţin, mult mai puţin. De ce? Pentru că eu, dacă m-am pomenit în lumea asta, m-am pomenit în lumea aceasta aşa şi am învăţat de la ceilalţi oameni că nu-s ca ei. (…)

Şi când a venit vremea de şcoală, au auzit părinţii, Dumnezeu să-i odihnească, că undeva departe, la Cluj, unde aveam şi noi nişte neamuri, lângă Cluj, este o şcoală anume pentru copii fără vedere. Şi ce s-au gândit ei, oameni de la ţară fiind, oameni fără învăţătură: „Noi nu-l putem ajuta pe copilul acesta cum ar trebui, pentru că nu ştim şi nu putem, dar hai să-l ducem la şcoală”.
(…) Aşa că, pot să zic că eu n-am suferit, dar a suferit mama, şi mai ales mama. Zicea mama-bună, Dumnezeu s-o odihnească: „Numa’ mumă să nu fi. Să fii barăm tată”, îşi dădea seama că o mamă suferă, are inimă de mamă…

(…) Şi am făcut şcoală, şi a rânduit Dumnezeu să ajung la Teologie. Şi a fost foarte simplu până am intrat. Aşa a rânduit Dumnezeu. Când vrea Dumnezeu să se împlinească un lucru, toată făptura, toată zidirea ajută să se împlinească. Şi am făcut Teologia, iar după aceea m-am dus la mănăstire. (…) M-a ales Dumnezeu dintre consătenii mei, dintre fraţii mei, din familia mea, dintre oamenii cu care am trăit aici împreună, m-a ales şi m-a aşezat să fiu preotul lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu.
Nu prea ajung aici. Şi de fapt, iubiţi credincioşi, să ştiţi că eu chiar dacă ajung aici nu mai sunt în satul din care am plecat.

Ne-a rânduit Dumnezeu la toţi cei patru fraţi să trăim şi să ajungem la vârsta asta, la vârsta bătrâneţilor, şi să ne amintim de cei de odinioară. Tare mult mă gândesc eu la cei de altădată. Şi parcă cu cât trece vremea, tot mai mult mă gândesc la copilăria mea, tot mai mult mă gândesc la părinţi, tot mai mult mă gândesc la bunici, la mama-bună şi la neniu-bun, la neniu Părăian şi la mama-tână, cum erau ei.

Neniu şi mama-tână, Dumnezeu să-i odihnească, nici nu ştiau să citească, nu ştiau să scrie. Nu ştiau să-şi scrie nici numele, dar ştiau de rugăciune. Îmi aduc aminte, de multe ori, cum şedeam pe pragul uşii în care se culcau şi dormeau neniu şi mama-tână, şi ei, neştiutori de carte, ziceau: „Crez Într-Unu’ Dumnezău, Tatăl Atotţîitoriu, Făcătoriu’ ceriului şi al pămîntului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor” (…)
Gândiţi-vă că e mare lucru să ştii că te-ai pomenit într-o casă unde la vremea mâncării, când le aşezau toate să le mâncăm, hrană pregătită de mâinile bătătorite ale părinţilor şi ale fraţilor, zicea mama: „No, haideţi la «Tatăl nost’» să ne putem apuca să mâncăm”. Şi ziceam „Tatăl nostru” cu toţii, sau unul dintre copii zicea, iar noi ziceam în gând, şi ne aşezam să mâncăm, şi ne făceam cruce după ce mâncam, şi ziceam: „Doamne, mulţăniescu-Ţi!”.
Sau seara, când era vremea de culcare, câteodată eram osteniţi după ce făceam ce făceam peste zi, chiar numai după jocuri, şi ne aşezam să ne culcăm. Şi zicea mama: „Mă’ copii, sculaţî-vă la rugăciune! Nu vă puneţi ca caii!”. Şi ne sculam şi ziceam. Şi zicea mama: „Faceţi-vă cruce pe perină!”. Şi ne făceam cruce pe perină, şi ziceam: „Sfîntă Cruce, culcă-mă; Duhule, deşteaptă-mă; Fiule, umbreşte-mă; Precesto (Maica Domnului), păzeşte-mă. Pe Preasfînta Cruce-o fac şi mă culc noaptea cu drag, şi o fac pe trupu’ nieu, numele lui Dumnezeu, beserică cerească, cîntare înjerească, Dumnezău Sfîntu’, de boală să ne păzască şi să ne mîntuiască”.
Iubiţi credincioşi, nu am amintiri mai plăcute decât amintiri de felul acesta, cum ziceam: „Cruce-n cer, Cruce-n pămînt, Cruce-n locu-n-care mă culc, Cruce-n casă, Cruce-n masă, înjerii-mprejur de casă, Dumnezău cu noi la masă”. (…)

Am trăit între oameni care ştiau de Dumnezeu mai mult decât ştiu oamenii de-acuma, între oameni care ştiau de rugăciuni mai mult decât ştiu cei de-acum. Am trăit între oameni care ştiau că pe grâu este obrazul lui Dumnezeu. Poate că acuma nu mai zice nimeni aşa ceva. Am trăit în casă cu o straiţă anume pentru prescuri, pe care n-o foloseam la altceva decât să aducem prescuri la biserică şi să ducem înapoi prescura pe care ne-o dădea părintele din cele trei pe care le duceam, una ne-o dădea acasă. Am trăit într-o casă cu tămâier, într-o casă unde se găsea un vas anume în care puneam jar şi tămâie şi tămâiam prin casă să se ducă duhurile cele rele. Am trăit între oameni care au ştiut de post, între oameni care au ştiut de Biserică, care au venit la biserică. Şi-mi aduc aminte de Părinţii care au fost aici când eram eu mic de tot. Au fost doi Părinţi, dintre care de unul nu-mi aduc aminte, dar de celălalt îmi aduc aminte, pentru că a fost multă vreme preot, Părintele Nicolae llea. După aceea a venit un Părinte, în timpul cât a fost Părintele Nicolae llea, un Părinte loan Opriş, care trăieşte în Blaj – cred că mai trăieşte şi acuma, în orice caz, anul trecut în decembrie l-am întâlit în Blaj – el m-a şi îndrumat cumva să merg ia mănăstire, Dumnezeu să-i plinească gândurile cele bune. Are 86 de ani.

După aceea i-am cunoscut pe ceilalţi Părinţi care au mai fost pe-aici între timp, Părintele Mihai Tăuceau, Părintele Gheorghe Grigorie, Părintele Roşea de la Sălişte, şi iată şi Părintele care-i acuma, aici la biserica aceasta, şi i-am spus şi rândul trecut, şi-i spun şi acuma că tare bine îmi pare că vine în satul acesta şi-i ajută pe oameni să-şi împlinească trebuinţele sufleteşti, făcând slujbă duminica şi-n sărbători, rugându-se pentru cei care trăiţi aici, făcând slujbele care se cer, la mormântare, la parastas, nu ştiu dacă mai face şi câte-o cununie, că acuma, dacă au plecat tinerii din sat, n-or mai fi nici cununii prea multe. În orice caz, eu îi mulţumesc părintelui că stăruie în biserica aceasta şi face ce se poate face în condiţiile care sunt, cu lume puţină la biserică, pentru că nu-i lume multă-n sat, dar poate că lume mai multă decât vine la biserică este, totuşi, în sat. Ar fi bine să vină oamenii la biserică. Să ştiţi că celor care nu merg la biserică le spun la spovedit, şi le spun când am prilejul, la păgâni îi număr, nici nu-i socotesc între creştini.
Şi sunt unii care, uite, ţin strana de atâta vreme: babu llie a Părăienii, de când îl ştiu eu, de când eram tânăr, şi după război cum s-a aşezat la strană împreună cu tatăl lui, babu Dumnitru, şi cu unchiul lui, babu Ion Măsariu şi cu babu Niculiţă, şi cu care au mai fost atunci. Şi venea atunci şi învăţătorul Părăian la slujbă şi ţinea strana. Şi erau oameni care cântau mai mulţi la strană şi cântam şi noi cu ei şi veneau tineri care învăţau, care erau la şcoli, veneau şi cântau şi ei cu noi, şi a fost tare fain.
Şi toate aceste lucruri faine, iubiţi credincioşi, le duc cu mine. Le-am luat de aici şi le duc cu mine.

Eu am încă în sufletul meu, în mintea mea, în gândurile mele, în simţirile mele satul acela în care m-am pomenit, oamenii aceia care ştiau de credinţă, care ştiau de rugăciune, care ştiau de post, oamenii aceia care ştiau de omenie, pentru că aveau credinţă în Dumnezeu, l-am dus cu mine pe unde am umblat, iubiţi credincioşi. Şi acuma, la bâtrâneţe, parcă mai tare mă gândesc la ce-o fost mai demult, şi la ce nu mai este acuma.

Mi-e milă de sufletele voastre. Mi-e milă de nepăsarea voastră. Mi-e milă de răutăţile care mai sunt. Mi-e milă că mai sunt oameni care spun spurcăciuni. Mi-e milă că mai sunt oameni care înjură, care ocără. Bineînţeles aceia nu dau pe la biserică, pentru că i-o prins vrăjmaşul şi nu-i lasă să fie acolo unde-i darul lui Dumnezeu, unde-i puterea lui Dumnezeu, unde-i mila lui Dumnezeu, unde-i bunătatea, unde-i tot ce este frumos şi bun.

Vă îndemn, iubiţi credincioşi, să ţineţi la biserica noastră, să înmulţiţi rugăciunea, să vă rugaţi mai mult, să vă rugaţi pentru copiii voştri, să vă rugaţi pentru nepoţii voştri. Să vă rugaţi să-i păzească Dumnezeu, pentru că voi, de multe ori, i-aţi scăpat din mână. Rugaţi-vă! Cât puteţi înmulţiţi rugăciunea.
Poate unii dintre voi aveţi vreme de televizor şi nu mai aveţi vreme de rugăciune. Poate s-a mai slăbit şi gândul acesta de a face rugăciune la masă. Poate, de multe ori, sunteţi nepăsători şi nu veniţi la biserică. Nu-i bine. Ar fi bine să vă gândiţi că iată, şi din satul acesta de odinioară a plecat cineva la mănăstire, care se roagă pentru voi, şi acela sunt eu, care, din 1953, sunt în Mănăstirea de la Sâmbăta, şi mă rog pentru toţi oamenii, pentru toţi credincioşii, pentru toţi creştinii, pentru toată lumea. La toţi mă gândesc cu bucurie şi nu pot să-l mulţumesc lui Dumnezeu, ce viaţă frumoasă mi-a rânduit. Nu pot să mulţumesc lui Dumnezeu cât de bine mă simt acolo unde El m-a aşezat. Câteodată îmi vine să cred că m-a luat cineva pe sus de aici şi m-a dus acolo la mănăstire şi m-a împlântat, şi a zis: „Să ştii că aicea ţi-i locul”. Şi, într-adevăr, a fost locul meu acolo, şi cât va mai rândui Dumnezeu o să trăiesc acolo cu gânduri bune, cu simţiri curate şi frumoase, cu gândul la binele oamenilor, cu gândul la cei care nu mai sunt între noi dar, totuşi, îi purtăm în noi, în sufletele noastre, cu gândul la cei ce au treabă cu noi, că sunt şi destui care n-au nici o treabă cu noi.

Deci, iubiţi credincioşi, am venit aici la biserica aceasta cu bucuria omului care vine la locul de unde a pornit. Dacă sunt în lumea aceasta, sunt pentru că m-am pomenit în lumea aceasta prin părinţii mei care ne-au adus la viaţă. Aici am învăţat să vorbesc, aici am învăţat să mă rog, aici am luat parte la sfintele slujbe, aici, în această biserică, am cântat împreună cu cei care au cântat pe atunci. Acum vă iau pe toţi cu mine şi vă duc la mănăstire în gânduri bune şi-n simţiri bune, vă duc la mănăstire cu dorinţa de a vă fi de folos, şi nu ne mai putem despărţi niciodată. Dacă te-ai întâlnit cu cineva acela îţi rămâne în suflet şi tu rămâi în sufletul lui.

(…) vă rog, când vă aduceţi aminte de mine, şi cred că o să vă aduceţi aminte de mine chiar dacă n-o să vă aduceţi aminte şi de ceea ce v-am spus, să fiu pomenit întru Împărăţia lui Dumnezeu. Mă cheamă Teofil. Şi asta înseamnă iubitor de Dumnezeu. Sunt, şi doresc să fiu tot mai mult, iubitor de Dumnezeu. Să înmulţim credinţa, să înmulţim iubirea, să înmulţim bucuria, să înmulţim fericirea şi să nădăjduim că şi în veşnicie vom putea fi împreună, să zicem şi acolo, împreună cu îngerii, cum zicem pe pământ: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”. Nădăjduiesc ca binecuvântările pe care le primim, pe care noi preoţii le dăm şi voi le primiţi să ne însoţească în toate zilele vieţii noastre şi în veşnicie, ca şi întru aceasta să se preamărească Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită şi să fie în cinstirea noastră Maica Preacurată şi toţi sfinţii pe care să-i rugăm să se roage pentru noi, de-acum şi până-n veac. Amin.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s