Istoria hirotoniei mele

Selecţii din vol. “Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine?”, Editura Mitropoliei Sibiului, 2003, o autobiografie lărgită expusă de Părintele Teofil într-o suită de convorbiri inedite cu Mitropolitul Antonie Plămădeală

Aş putea spune că în lumea aceasta m-am trezit între două realităţi. Cea de acasă şi cea de la biserică.

(…) La biserică mergeam şi când nu înţelegeam că se spune ceva cu noimă. Mi se părea că se scot numai nişte sunete. Deci, nu înţelegeam nimic. (…)
Încet, încet mi-am dat seama că se spun nişte lucruri cu înţeles şi am început să reţin, să memorez cele spuse în biserică (…).
În jocurile mele de copil, au intrat jocuri de-a slujba. Făceam slujbă. Ziceam şi eu ce auzeam în biserică: „Pace tuturor”, „Domnului să ne rugăm”.

Şi aşa au trecut ani după ani, am mers mai departe la Timişoara, la şcoală, la liceu. M-am gândit să fac teo­logia când eram în clasa a IX-a (…). Era într-o vreme în care teologia era privită rău mai ales de profesorii care n-aveau concepţii spirituale. Era privită ca o şcoală care n-are nici un rost. (…) Un profesor cu care mă aveam destul de bine, aflând că merg la teologie a zis: „Ce mă, eşti nebun?” Ştiu că un profe­sor de ştiinţe naturale m-a întrebat ce fac după ce ter­min. I-am spus că merg la teologie şi a zis: „Ce să faci cu teologia în epoca asta comunistă?”

In 1947, vara lui 1947, când m-am întors de la Timi­şoara acasă, am trecut prin Sibiu să mă interesez şi de posibilitatea de a face teologia. Când eram în clasa a Vl-a de liceu, cum ar fi acum a X-a, eu mai aveam două clase de făcut. Dar am vrut totuşi să mă asigur cu ceva, să mă inte­resez. Au venit şi tata cu fratele meu la Sibiu. Eu aveam atunci în 1947, 18 ani şi fratele meu avea 14 ani. Şi ne-am dus să cer audienţă la mitropolitul Nicolae Bălan. Mitro­politul era într-o şedinţă. Când a ieşit mitropolitul de la şe­dinţă —tata s-a dus prin oraş, şi eu am rămas numai cu fratele meu acolo sub poartă —, ne-a văzut.
A crezut că suntem după ajutoare. A zis: „N-am ce să vă dau, duceţi-vă şi munciţi”.
(…) Am vor­bit cu părintele secretar să mă înscrie pentru audienţă. (…) A fost de acord să ajung şi am ajuns. De fapt, atunci mitropolitul era prins cu nişte lucruri.  (… ) Şi aşa, în iureşul ăsta s-a întâlnit cu mine şi m-a în­trebat ce vreau. Şi eu în loc să-i spun că vreau să fac teologia, i-am spus că vreau să mă fac preot.
Am făcut cum zicea tata, că o femeie de la noi şi-a cumpărat cizme noi, şi-a trecut încălţată cu cizmele prin faţa unor oameni care stăteau la poartă, şi în loc să zică: „bună odihnă, oameni buni”, ea a zis: „cizme nouă, oa­meni buni!”

Deci eu trebuia să zic că vreau să fac teologia şi poate mă întreba mitropolitul de ce, dar eu i-am zis că vreau să mă fac preot. Adică gândul meu principal care trebuia să fie secundar, mi l-am expus pentru că nu se putea în împrejurarea aceea să nu spun ce gândeam în princi­pal. Şi mitropolitul a zis: nu se poate.

(…) Convorbirea a fost foarte scurtă. Părintele secretar mi-a spus că trebuie să fii integru ca să fii preot, că aşa zice Sf. Ap. Pavel, şi eu i-am spus că Sf. Ap. Pavel zice că: „întreg la minte” (epistola întâi către Timotei), acolo unde sunt condiţiile pentru preoţie. „Să ştiţi că la minte sunt destul de bun”. Terminasem clasa a X-a cu o medie mare şi eram primul din clasă. Aşa că într-un fel mă susţinea şi situaţia ca atare.

După aceea am plecat, am ştiut că nu se poate. Totuşi n-am avut eu siguranţa că n-o să se poată. Tot voiam să mai fac teologia, chiar dacă nu se poate să fiu preot. Până la urmă cel puţin am teologia.

(…) Părintele Bodogae a venit în satul nostru la cumetri. A slujit şi la biserică de Anul Nou şi, eu mi-am exprimat dorinţa să-i vorbesc. Părintele Bodogae a fost de acord. Ne-am dat întâl­nire la cumetrii lui acolo, în ziua următoare, după masă. M-am dus acolo, i-am spus care-i situaţia. Că vreau să fac teologia, că aş vrea să mă fac preot, că mitropolitul mi-a spus că nu se poate, şi părintele Bodogae a zis: „Lasă că vorbesc eu cu Înalt Prea Sfinţitul”.

(…) dădusem prima sesiune şi a rămas a doua sesiune în toamnă, apoi să-mi iau bacalaureatul (…). L-am căutat pe părintele Bodogae şi părintele a zis: „Dragă, eu am vorbit cu Înalt Prea Sfinţitul dar, acum nu pot să te însoţesc, în audienţă, pentru că s-a deschis aici o expoziţie în legătură cu revoluţia din 1848. Sunt 100 de ani de la revoluţie. Răspund de această expoziţie şi nu pot să plec de aici. Dar îl rog pe părintele Mladin”. Şi ne-am dus împreună la părintele Mladin care locuia tot acolo, în curtea Teolo­giei şi i-a spus: „Uite, te rog să-l duci pe băiatul acesta la Înalt Prea Sfinţitul în audienţă”.

Şi mitropolitul Nicolae Mladin, Dumnezeu să-l odih­nească, Părintele Mladin de atunci, mi-a făcut o impresie foarte bună, pentru că n-a avut nici o ezitare. A zis: „Da, merg”. Mai erau până la audienţă vreo două ore. Şi-atunci m-a luat la el în chilie, am stat de vorbă de una, de alta. Mi-aduc aminte că avea o carte groasă pe masă. L-am în­trebat ce este. Mi-a spus că e o carte în limba germană. Nu mi-a spus ce titlu are, dar mi-a spus ce temă e dez­voltată în carte, anume: „omul este fiinţa care poate zice nu”. Aş putea zice că mi-am început teologia cu această afirmaţie: „Omul este fiinţa care poate zice nu”.
Şi într-adevăr m-am întâlnit de multe ori cu situaţia aceasta, cu oameni care au zis „nu”, când am vrut eu să zică „da”.

La vremea audienţelor ne-am dus. Mitropolitul mi-a spus că a citit o carte: „Orbi celebri”. O carte în limba germană pe care mi-a recomandat-o şi mie.
Şi spuse mitro­politul că-mi dă aprobarea să fac teologia dar, „preot n-o să te poţi face”. Am acceptat să fac teologia fără să mă fac preot.

(…) Şi am început şcoala. A mers bine.

Să mai spun ceva frumos. Când am ieşit de la Mi­tropolitul Nicolae Bălan, în curtea Teologiei ne-am în­tâlnit cu episcopul-vicar de atunci, episcopul Teodor Scorobeţ. A fost preot de mir, a fost prin America, i-a murit soţia şi a ajuns episcop-vicar. Un om tare cumsecade, cald la suflet, liniştit. Parcă ar fi fost frate cu părintele Serafim. M-a pre­zentat Părintele Mladin, Prea Sfinţitului Teodor şi i-a spus că vreau să fac teologia şi că sunt fără vedere. Şi a­tunci episcopul Teodor a zis: „Dă Dumnezeu alte daruri!”. Aşa mult mi-a plăcut întâmpinarea aceasta: „Dă Dumne­zeu alte daruri!”

Părintele Prof. Dr. Nicolae Neaga era rector şi, când m-am întâlnit cu el, a zis: „Eu mă bucur. Hristos nu refuză pe nimeni. Iară mi-a plăcut extraordinar de mult. Şi, mai reţin un cuvânt al mitropolitului Nicolae Bălan. Când m-am dus prima dată la el, mi-a spus: „Să ai lumină în suflet”. Deci sunt trei cuvinte, să zicem aşa, trei ziceri, pe care le-am auzit când a fost vorba de teologie.

De la Mitropolitul Nicolae Bălan: „Să ai lumină în su­flet”. Cred că a fost o binecuvântare. El, când mergea ci­neva la el, când se întâlnea cu cineva, totdeauna aşa-l întâmpina: „Să fii binecuvântat”. Deci a fost o binecuvân­tare, o prelungire a întâmpinării acesteia: „Să fii bine­cuvântat”. „Să ai lumină în suflet”. Sunt nişte lucruri care pentru mine au însemnat un prilej de bucurie. „Dă Dumnezeu alte daruri”. „Şi, eu mă bucur”. „Hristos nu refuză pe nimeni”.

Am făcut teologia şi în timpul teologiei, mă gândeam eu că totuşi aş putea să fiu până la urmă preot dar, am renunţat şi în orice caz n-am făcut niciodată nici un fel de aluzie la această posibilitate, pentru că mi-a spus mitropolitul că n-o să pot să fiu preot.

(…) Au trecut anii, am terminat Teo­logia. Am venit la Mănăstire şi, când am venit la Mănăstire şi m-am făcut călugăr, mi-am zis în gând: „Acum poate fi odihnit mitropolitul că eu nu mai pot cere nimic. Pot să primesc orice, dar nu pot cere nimic. Sunt subordonat mai marilor mei. Va vrea Mănăstirea ceva cu mine şi se va putea, bine, dar eu din partea mea nu pot face ni­mic altceva, decât să fiu un simplu călugăr încadrat în obştea mănăstirii”.

In 1955 a murit mitropolitul Nicolae Bălan, Dumne­zeu să-l odihnească. El m-a făcut călugăr în 1953.

(…) Şi a venit mitropolitul Nicolae Colan, care a fost epis­cop la Cluj. A sosit la Sibiu în iunie 1957. Şi venind la Si­biu, vizitând şi mănăstirea Sâmbăta, m-a cunoscut şi pe mine. Ii plăcea cum predic. Mă mai prezenta la unii, la alţii când venea cu cineva de la Cluj, sau de undeva, care-l căuta. A fost şi cu Lucian Blaga aici şi era cumva bucuros de prezenţa mea. Şi-a trecut vremea şi în 1959 au venit necazurile acelea că au trebuit să plece unii din Mănăstire. Tare m-am necăjit eu atunci. Şi m-am necă­jit că am avut impresia că nu se bagă nimeni pentru ei, pentru cei care trebuie să plece, că lasă să plece, că aşa-i dispoziţia departamentului (…).

Au trecut lunile care ne-au despărţit de luna august înainte de Sf. Mărie, a venit mitropolitul în chiliile noas­tre, a venit şi la mine. Eu aveam pe masă deschisă o carte în care am copiat din Filocalie, scrierea Sf. Marcu Asce­tul despre botez. Şi mitropolitul a zis să-i citesc din car­tea deschisă şi i-am citit. Zice: „Vrei să te fac diacon de Sf. Mărie?” Eu nu m-am gândit niciodată că va trebui să răspund la întrebarea aceasta. Mi-a venit atunci în gând şi-am răspuns aşa: „Dacă ar zice cineva să cer, n-aş cere, dar dacă mi se oferă, primesc”. „Da, dar şi cel care îi che­mat îi bine să vrea”, a zis mitropolitul. Şi atunci mi-am adus aminte un caz din Pateric şi-am zis: „Fiţi sigur că n-o să fac cum a făcut un părinte din Pateric, despre care se spune că cei din jurul lui au vrut să-l facă preot, şi el n-a vrut, şi s-a dus şi s-a ascuns, şi cei care totuşi ţi­neau să-l facă preot, s-au dus să-l caute. Şi au avut şi un măgar cu ei şi între timp şi-au pierdut măgarul. Nu mai căutau pe candidatul la preoţie, ci căutau măgarul. Mă­garul s-a ascuns în buruieni unde era şi candidatul pen­tru preoţie. L-au găsit, au vrut să-l lege şi să-l ducă cu sila, dar el a zis: «Nu mă mai legaţi, că acum am cunoscut că-i voia lui Dumnezeu. Mă duc singur». Şi s-a dus şi s-a făcut preot”.

Atunci mitropolitul a zis: „Pregăteşte-te că de Sf. Mărie te fac diacon”. Era joi, înainte de Sf. Mărie. Mă gândeam eu: „ce ştii ce se mai întâmplă până luni!”

Părintele Dinu, care era şi el acolo de faţă şi care era stareţul mănăstirii, a zis: „Dar nici nu-i pregătit, n-are liturghier”, şi mitropolitul a zis: „A, lasă că astea se fac ele toate”. N-a mai avut ce zice, s-au retras. Când s-au retras din chilia mea, eu am închis uşa încet ca să aud ce zic. Mitropolitul, Dumnezeu să-l odihnească, iar a zis un cuvânt, care mi-a rămas, mi s-a aşezat la inimă cu bucurie, anume: „Un om fără lumină, dar luminat”. Cred că pe asta s-a bazat dorinţa lui de a mă face diacon, de a mă face preot. Pentru că el atunci mi-a spus: „Nu te ţin mult diacon şi te fac preot. O să fii duhovnic. Şi o să fii concelebrant”. Niciodată n-am uitat lucrul acesta. Chiar dacă am slujit şi de unul singur o sfeştanie sau un parastas, ca să zicem, dar altfel, am ştiut că trebuie să fiu concelebrant. Niciodată n-am uitat lucrul acesta.

(…) a venit părintele Serafim după ce s-a despărţit de mitro­politul Colan şi zice: „îmi pare bine; o să fie fain şi o să fie bine”. Şi, zic eu: „Părinte, dar cum a zis părintele Dinu, să ştiţi că nu sunt pregătit”. Şi atunci părintele Serafim – aveam un li­turghier pe masă, nu ştiu prin ce împrejurare a ajuns la mine pe masă, – şi părintele deschide liturghierul, citeşte după “intrarea cea mare” şi spune ce zice preotul către diacon: „Pomeneşte-mă frate şi împreună-slujitorule”. Şi dia­conul zice: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumne­zeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Adică, roagă-te pentru mine, pă­rinte. Preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi pu­terea Celui Prea înalt să te umbrească”. Diaconul răspun­de: „Acelaşi Duh să lucreze cu noi în toate zilele vieţii noastre, pomeneşte-mă părinte”. Şi preotul zice: „Să te po­menească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, tot­deauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Aşa mi s-au pus la inimă cu bucurie cuvintele acestea. Tot timpul, 23 de ani am fost diacon, şi mai ales când slujeam cu părintele Serafim, era ceva extraordinar. Când zicea Părintele: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”, eu răspundeam: „Ace­laşi Duh să lucreze cu noi, în toate zilele vieţii noastre”.

Am trăit bucuria aceasta de-a lungul multor ani, cu părintele Serafim. Şi-au trecut anii, a murit mitropolitul Colan în 1967. Pe mine m-a hirotonit în 1960 şi în acelaşi an, toamna, s-a îmbolnăvit. A fost bolnav până in 1961, primăvara. Vara, prin iulie, a venit aici cu gândul să stea vreo lună de zile şi mă gândeam că de Sf. Maria mă va putea hirotoni preot, deci să-şi îm­plinească gândul. La scurtă vreme a trebuit să plece la Sibiu. I-a făcut o operaţie şi şi-a pierdut graiul. Deci, el n-a mai putut sluji şi n-a mai slujit. Nici pe altul nu l-a delegat să mă hirotonească preot. Poate că voia să facă el lucrul acesta. Şi voia să-l facă el, pentru că era pe răspunderea lui, cumva…

(…) a murit mitropolitul Nicolae Colan, şi a venit mitropolitul Nicolae Mladin. Cu mitropolitul Mladin tare bine m-am avut. De când a mers cu mine la mitropolitul Bălan, am văzut cât îi el de binevoitor faţă de mine (…).

Şi, după ce a ajuns profesorul Nicolae Mladin mitropolit, după vreo câteva săptămâni, a ajuns aici la noi la mănăstire. Era prima lui vizită ca mitropolit… Eu am zis: „Doamne, eu pe omul acesta nu-l pot cinsti ca mitropolit mai mult decât l-am cinstit până acum pentru că mi-am dat de la început toată puterea cinstitoare”. Şi mă întrebă mitropolitul: „Ce-ai zice să te fac preot?” Eram într-o situaţie în care aş fi putut răspunde: „Da, cum doriţi”. Numai că, mă gân­deam eu aşa, că e mitropolit de curând, că n-ar fi cazul să facă un act de autoritate de la început, ci să mai lase să treacă timpul. Bineînţeles că nu i-am putut spune aşa ceva. Dar am zis: „Să ştiţi că eu mă simt foarte bine diacon, îmi place diacon, mi-e drag să fiu diacon. Nu mă gândesc că ar tre­bui să fiu altceva”. Dar, a zis el: „Să ştii că oamenii aş­teaptă de la tine şi ai putea să-i ajuţi mai bine dacă ai fi preot”. Eu însă am zis: „Lăsaţi că-i bine aşa”.

Şi a rămas aşa. El n-a mai zis niciodată nimic…

(…) dacă binevoieşte Dumnezeu să se în­tâmple un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Deci, n-a mai ajutat zidirea să se împlinească.

Au trecut anii. Mitropolitul a ajuns cum a ajuns, şi aţi venit Înalt Prea Sfinţia Voastră (IPS Antonie Plămădeală). Aţi venit aici la Sibiu în 1982, în 7 februarie aţi fost înscăunat şi în 13 mai 1983 m-aţi hirotonit preot.

A fost o situaţie care s-a întâmplat după 30 de ani de când am intrat în mănăstire. Nu s-a gândit nimeni la asta bineînţeles. Lucrurile au mers de la sine. Şapte ani am fost monah simplu, 23 de ani am fost diacon şi acum, anul acesta (2003), cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi 20 de ani de preoţie.  În 1986 am fost făcut protosinghel. În 1988 am fost hirotesit Arhimandrit şi asta-i tot.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s