Întâlnire între părintele Syméon de la Maldon şi părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus

 

Arhimandritul Syméon: Cum este privită Sfânta Împărtăşanie în România? În Europa Occidentală tendinţa este să ne împartăşim des.

Părintele Teofil: În România, Biserica ortodoxă a păstrat tradiţia care recomandă împărtăşania mai ales în timpul Postului Mare şi de Paşte. Alţi credincioşi se împărtăşesc şi în celelalte posturi. Altădată, pentru a primi Împărtăşania, credincioşii trebuiau întotdeauna să se spovedească. Acum există alte tendinţe, ca aceea, de exemplu, de a te împărtăşi şi în alte momente ale anului, în afara perioadei de post.

Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte acest lucru. Acum sunt însă credincioşi care vor să se împărtăşească la fiecare Liturghie, adică în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. Biserica nu dă reţete precise legate de acest lucru; aceasta ţine mult de concepţia preotului, a duhovnicului.

În anumite regiuni ale ţării noastre, tradiţia este strict respectată, de exemplu în Moldova, unde se spune că trebuie să treacă o perioadă de patruzeci de zile înainte de a te împărtăşi din nou. Însă, la fiecare Liturghie suntem chemaţi la împărtăşanie, aşa cum exprimă cuvintele preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă.” La noi nu e ca în Grecia sau în Occident unde credincioşii se împărtăşesc fără pregătire, doar citind canonul Sfintei Împărtăşanii.

În ce mă priveşte, îi sfătuiesc pe credincioşi să se împărtăşească cât mai des posibil şi, mai ales, să se spovedească cât mai des posibil.

Vă dau exemplul unui credincios care a venit să se spovedească la mine în timpul Postului Mare şi pe care l-am îndrumat să se spovedească în fiecare post; această persoană a revenit în anul următor şi l-am întrebat: „Când te-ai spovedit ultima oară ?” El mi-a răspuns: “În Postul Mare de anul trecut.” – „La cine te-ai spovedit ?” Răspuns: „La dumneavoastră”. Or, eu ştiam foarte bine că-i spusesem să se spovedească în fiecare post. În anul următor, acelaşi credincios reveni să se spovedească la mine. I-am spus: „Ştii că te sfătuisem să mergi să te spovedeşti în fiecare post.” „Da, ştiu.” „De ce nu te-ai dus ?” Credinciosul îmi răspunse că nu a avut motive. În această situaţie specială, dacă acest credincios duce o viaţă ordonată, dacă merge la biserică regulat, dacă ţine post, dacă se roagă dimineaţa, seara şi înaintea fiecărei mese, dacă nu are relaţii intime cu cineva, îi dau binecuvântare pentru a se împărtăşi cu condiţia ca pe viitor să meargă să se spovedească în fiecare post. Dacă anul următor nu va fi urmat sfaturile mele, mai bine să nu mai vină să mă vadă.

Cât priveşte regulile pentru împărtăşanie, acestea prevăd cel puţin trei zile de post. Nu putem cere acest lucru persoanelor care se împărtăşesc des, pentru că ar însemna ca aceştia să postească tot timpul. Ori, dacă un preot vrea să se împărtăşească fără să fi postit trei zile, acelaşi lucru ar putea să-l facă şi credincioşii. Dacă postesc luni, miercuri şi vineri, asta înseamnă trei zile de post, dar postul de luni nu e obligatoriu. Practicarea deasă a împărtăşaniei nu este încă foarte răspândită. Există preoţi care recomandă împărtăşania la fiecare patruzeci de zile. Alţi preoţi permit credincioşilor să se împărtăşească atât de des cât vor, mai ales celor care duc o viaţă conformă vieţii creştine. Sunt de părere că trebuie să ne împărtăşim des, accept şi ca unii credincioşi să se împărtăşească fără a se spovedi, pentru că sunt persoane care nu au nimic de spus la spovedanie şi, în plus, împărtăşania are puterea de a ierta păcatele; ea este dată spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.

Sfântul Apostol Pavel spune că omul trebuie să se pună sub semnul întrebării, să se concentreze asupra lui însuşi pentru că ne apropiem de Împărtăşanie doar cu vrednicie. Cel care nu e vrednic, bea şi mănâncă propria osândire. De aceea apostolul Pavel spune: „Mulţi dintre voi sunt slabi şi bolnavi şi mor.” E important să primim Împărtăşania cu dreaptă măsură, şi nu să o folosim ca pe ceva obişnuit. Nu doresc să se creeze o modă din acest lucru.

Partea întâi a dialogului se poate citi integral în revista Apostolia: http://www.apostolia.eu/articol_189/intalnire-intre-arhimandritul-simeon-de-la-maldon-%C5%9Fi-parintele-teofil-de-la-sambata-de-sus-%28i%29.html

pr teofil si pr simeon

Continuarea dialogului extras din partea a doua:

Arhimandritul Syméon: Care este cea mai urgentă problemă pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru Biserică în general?

Părintele Teofil: Imediat după al doilea război mondial, la Sibiu a fost creată o grupare cu scopul de a întări, de a revigora credinţa. Aceasta organizaţie se numea „Oastea Domnului”, o mişcare rezultată dintr-o puternică influenţă protestantă. Într-un fel, mi-am făcut ucenicia în această organizaţie. Mişcarea aceasta exista chiar şi în satul meu. În 1935 am început şcoala, aveam 6 ani şi jumătate. Mă duceam des la „Oastea Domnului”, lângă biserică. După vecernie, preotul, copiii, femeile şi câţiva bărbaţi se duceau la această întâlnire. Ne aşezam pe bănci, preotul citea şi explica Sfânta Scriptură. Îmi plăcea îndeosebi să cânt, pentru că nu înţelegeam bine ce se citea. Asistam la aceste adunări ale „Oastei Domnului” cu bunica mea din partea mamei.

Odată, bunica din partea mamei dori s-o invite pe bunica din partea tatălui la adunare, deci la ceva religios, însă din afara bisericii. Bunica mea din partea tatălui, care nu ştia nici să citească nici să scrie, a spus: „Eu nu mă las de legea mea”, adică de credinţa mea.. Pe atunci nu înţelesesem sensul acestor cuvinte, însă reţinusem formula: „nu-mi las legea”. Ea voia să spună prin aceasta că până atunci ea nu întâlnise un asemenea lucru. Preotul poate savârşi Sfintele Taine, ţine conferinţe, poate face slujbe într-o casă, poate face mirungerea bolnavilor, dar ceea ce făcea atunci la şcoală nu se potrivea deloc cu tradiţia Bisericii. De aceea bunica mea nu voia să-şi părăsească credinţa. Nu voia să facă ceea ce nu făcuse niciodată.

Iată ce ne lipseşte în Biserica ortodoxă. În afară de faptul că nu ne-am convertit, cea mai mare parte a credincioşilor trăiesc social în religie, dar nu trăiesc religios în societate. Nu ne-am convertit.

[…]

Noi funcţionăm într-un sistem, dar nu într-o realitate duhovnicească. Avem o credinţă fără Dumnezeu, o credinţă fără Iisus Hristos, o credinţă în care Duhul Sfânt nu lucrează. Din punct de vedere social, totul merge bine. Din punct de vedere religios, nu există suficientă implicare în viaţa duhovnicească. Preoţii predică mai mult din obligaţie. De cele mai multe ori, credincioşii nu pricep sensul cuvintelor preotului.

Credincioşilor le lipseşte preocuparea implicării religioase. În afară de ceea ce săvârşim liturgic în biserică, nu mai e nimic. Ceea ce lipseşte în ţara noastră este preocuparea înduhovnicirii credincioşilor. Când eram copil oamenii posteau mai mult şi mai bine. Acum ne-am îndepărtat de învăţătura apostolilor.

Biserica este mai degrabă o instituţie socială, atât pentru cei care au funcţii bisericeşti, cât şi pentru cei care doresc ca Biserica să existe cel putin ca instituţie socială. Iată, de exemplu: merg în diferite oraşe pentru a ţine conferinţe. În general conferinţele mele ating un public larg, interesat de viaţa religioasă, dar dacă ne gândim la raportul care există între numărul participanţilor şi cel al locuitorilor, acesta nu e nici măcar de 2%. Cineva care nu frecventează biserica nu poate fi considerat ortodox. I-aş spune omului aceluia: „te număr printre păgâni”. Cred că cineva care Îl neglijează pe Dumnezeu, nu poate crede în Dumnezeu. Înţeleg mai bine pe cineva care-şi spune ateu decât pe cineva care îşi spune credincios şi care, totuşi, Îl neglijează pe Dumnezeu, Îl lasă la o parte.

Deci întrebarea numărul unu este de a fi convertit: este problema numărul unu a Bisericii noastre. În 1992, s-a făcut un recensământ în care 88% din populaţie s-a declarat aparţinând Bisericii Ortodoxe. Dar asta e statistică! În realitate, doar 1% din populaţie merge la biserică în Bucureşti. Să ne gândim ce înseamnă această cifră faţă de numărul de persoane care nu frecventează biserica. Sunt multe de făcut: suntem departe de timpul mucenicilor. Pentru moment, trebuie să perseverăm şi să fim credincioşi. Astfel va exista o speranţă de ameliorare în sânul Bisericii. Se spune în Sfânta Evanghelie că dacă într-o cetate sunt 20 de credincioşi, Dumnezeu va apăra acea cetate.

Partea a doua a dialogului se poate citi integral în revista Apostolia : http://www.apostolia.eu/articol_91/intalnirea-dintre-arhimandritul-symeon-de-la-maldon-%C5%9Fi-parintele-teofil-de-la-sambata-de-sus-%28ii%29.html

 

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s