Întâlniri cu Părintele Teofil, de neuitat

 

Părintele Teofil, aproape şi departe

„Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.”

L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaţa mea la mijlocul anilor 90, prin conferinţele din Postul Mare organizate de ASCOR Iaşi. La acea vreme, ca toţi prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc şi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu nişte liste interminabile. Pe aceştia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneşte despre ele. Citim „şi le iartă Doamne păcatele lor, şi-i odihneşte cu sfinţii Tăi”, dar niciodată „şi-i păzeşte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aşa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.”

Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”.” Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură. 

Omul

Am plecat apoi în străinătate şi-am luat în bagaj cărţile părintelui Nicolae Steinhardt şi în minte cuvintele părintelui Teofil. N-am avut biserică ortodoxă acolo unde locuiam. Am cunoscut mulţi oameni, dar mi-am făcut puţini prieteni. La începutul anului 2001 am îndrăznit să merg pentru prima oară la părintele Teofil. I-am spus că mă tot întrebam unde e locul meu. Mă aşteptam să-mi spună că dacă aş fi cu Dumnezeu nu m-aş simţi singur. Însa părintele mi-a mărturisist că şi el, în tinereţe, a petrecut luni de zile fără prieteni, că au existat momente în viaţa lui când simţea că nu putea vorbi cu nimeni ca de la om la om. Când am terminat discuţia m-a întrebat: „Mai aşteaptă cineva la uşă?” – „Nu părinte,” i-am răspuns. S-a ridicat, mi-a dat braţul şi mi-a spus: „Atunci du-mă în biserică.”
Firescul acesta al său aveam să-l regăsesc, deşi la alt nivel, în povestirea unui părinte ortodox francez din Mitropolia noastră care l-a vizitat de două ori la Sâmbăta. Cea de-a doua oară, după câteva minute de conversaţie, părintele Teofil s-a ridicat de pe scaun şi a luat epitrahilul. Părintele francez s-a bucurat gândindu-se că iată, un mare duhovnic se va ruga pentru el. Însă părintele Teofil i-a pus lui la gât epitrahilul, a îngenunchiat şi i-a spus: „Părinte, rugaţi-vă pentru mine!” Părintele francez a rămas uimit şi n-a putut să facă altceva decât să îngenuncheze lângă părintele Teofil şi să se roage împreună cu el.

(…)

Zâmbetul lui Dumnezeu

A treia întâlnire cu părintele s-a petrecut în vara lui 2008 când am mers la Sâmbăta cu un grup de pelerini din străinătate. N-a fost impresionat că au venit străinii să-l vadă, pur şi simplu ne-a primit şi ne-a vorbit. Însă pelerinii au fost cuceriţi. I-au cerut să le vorbească şi a doua zi. S-a bucurat părintele că au ajuns cuvintele sale la inimile oamenilor: „Dacă mi-aţi cerut să vă vorbesc şi azi, înseamnă că ieri nu v-am vorbit degeaba.” Şi ne-a povestit cum nu numai că avem dreptul, dar şi că-i de datoria noastră să-i zâmbim lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să devenim oameni ai bucuriei şi „să ne silim să trăim viaţa în aşa fel încât să fim şi noi zâmbetul lui Dumnezeu îndreptat către oameni.” Apoi s-a întreţinut personal cu fiecare din noi. Întâlnirile acestea au lăsat urme adânci. În ziua în care părintele a plecat din lumea noastră, am primit câteva cuvinte de la Emily, o prietenă din Pensylvania: „În august 2008 am lipit o fotografie de la Sâmbăta de Sus pe un perete din biroul meu. În prim plan e acoperişul capelei unde părintele Teofil a vorbit cu mine şi cu Armelle. Am pus vederea acolo pentru ca atunci când studenţii vin la mine în birou să privesc fotografia şi să-mi aduc aminte de cuvintele lui despre cum grija faţă de ei trebuie să fie o expresie a credinţei trăite în prezenţa lor. N-o să uit niciodată întâlnirea pe care Armelle şi cu mine am avut-o cu părintele Teofil. Niciodată. Poate că într-o zi i se va recunoaşte sfinţenia. Mă simt straniu, ca şi cum aş vrea să plâng şi să râd în acelaşi timp, gândindu-mă că am fost lângă cineva despre care pot gândi în acest fel.”

Bogdan Grecu, Belfast

Articolul se poate citi integral în revista Apostolia:

http://www.apostolia.eu/articol_90/parintele-teofil-aproape-%C5%9Fi-departe.html

 ***

„Numai bucurie”

Eram student la Universitatea „Politehnică” din Timişoara. Avea loc atunci, în amfiteatrul mare al Universităţii de Medicină şi Farmacie unul din acele cicluri de trei întâlniri cu care Părintele Teofil a răsfăţat ani de zile Timişoara, întâlniri organizate de ASCOR. Atunci când un prieten mi-a spus că un Părinte în vârstă, nevăzător, venit dintr-o mănăstire din Munţii Făgăraş, le va vorbi studenţilor, imaginaţia mea a rotunjit provizoriu crochiul acestui Părinte pe nume Teofil, un crochiu vag, misterios ce urma întrucâtva clişeele superficiale ale ezoterismelor de tarabă. Am ajuns târziu pentru a mai găsi un loc în amfiteatrul plin ochi. M-am aşezat pe nişte scări din lemn, undeva în spatele ultimului rând, rândul cel mai înalt. Nu îl puteam zări pe Părintele Teofil de acolo. Aşadar, primul meu contact cu Părintele Teofil a fost pe calea auzului. L-am ascultat. Vorbea despre Filocalie, parcă. Mi-a atras atenţia glasul său, felul de a vorbi, nu doar limbajul ci şi felul aparte de a accentua, intona, rosti…

Cu timpul am devenit unul din ascultătorii săi fideli. Încercam studenţeşte să cuprind sistemul său de gândire, felul de a structura informaţiile etc. Luam notiţe.

În anul întâi la arte m-am împrietenit cu Sebastian Şuşnea (astăzi părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa, pe atunci student şi el la pictură). El mi-a propus abrupt să vin să îl întâlnesc personal pe Părintele Teofil, să mă spovedesc lui chiar, dacă vreau. Nu îmi imaginasem că poate avea loc o astfel de întâlnire. Perspectiva spovedaniei nu era de loc comodă. Conferinţele la care asistasem dezvăluiau un om al bucuriei dar şi un om vertcal şi hotărât în credinţă. Obişnuinţa de a urma cu gândul spusele sale, stând relaxat şi camuflat într-un scaun de amfiteatru, căpăta altă conotaţie, o cu totul altă perspectivă. Credeam că nu sunt pregătit pentru o schimbare a modului meu de viaţă dezordonat.

A urmat spovedania însoţită de ceva neaşteptat. Nu ştiam că cel mai adesea Părintele sfârşeşte taina spovedaniei printr-o strângere la piept deopotrivă prietenoasă şi frăţească. Un gest direct, viu, departe de orice rutină sau convenţie. Nu insist asupra efectelor despovărătoare imediate sau pe termen lung ale tainei spovedaniei, îi invit pe cei ce vor citi aceste rânduri să le descopere ei înşişi. Părintele a reuşit însă atunci să mă încredinţeze, fără construcţii apologetice, doar prin prezenţa sa nemijlocită, vie că Hristos lucrează. Pe acea zi, nu pe vreun argument, se întemeiază credinţa mea până azi.

Părintele venea de două ori pe an în Timişoara. Îl aşteptam cu bucurie. Ne îmbrăţişa pe fiecare. Repeta cu bucurie fiecare nume, alăturând adesea un gând bun, o glumă. Venirea Părintelui era pentru mulţi dintre noi un praznic. Nu erau doar conferinţele. Erau zile pline. Pe durata şederii la Timişoara, Părintele slujea în bisericuţa din curtea mitropoliei zilnic. Apoi spovedea. Uneori pleca să susţină conferinţa programată seara, direct din scaunul de spovedanie. Îl însoţeam adesea, formulând cuvântul de deschidere al acestor întâlniri, citind întrebările primite din sală… Într-o astfel de seară la finele întâlnirii mi-a luat vorba din gură atunci când m-am ridicat să rostesc un scurt cuvânt de încheiere previzibil: “Îi mulţumim părintelui Teofil…”, a rostit în locul meu. Eu am spus: “Părinte, mi-aţi citit gândul…” A spus Părintele apoi: „No, vezi că-s văzător cu duhul…” Serile se încheiau onorând invitaţia de a cina alături de oameni dragi. Noi, studenţii îl vizitam la mânăstire din vreme în vreme. Era foarte atent atunci să fim bine primiţi. Deşi socotea că nu a avut ucenici în adevăratul sens al cuvântului, părintele se mândrea cu noi, adesea. Ne revedeam vara în taberele studenţeşti. În timpul acelor ani am avut în câteva rânduri bucuria şi privilegiul să îl însoţesc peste zi, să am câte un răgaz alături de sfinţia sa. Sunt clipe greu de uitat.

Mi-am dorit mereu să pot să îi fac o bucurie. Să răspund cumva binelui pe care îl aducea an de an în viaţa mea. Sunt trei lucruri prin care cred că i-am adus bucurie. Un buchet de frăguţe proaspete culese în munţii din preajma Schitului Izvorul Poşaga, un material audio cu înregistrări ale unor poezii rostite în grai bănăţean şi mai apoi când ni s-au născut copiii, un colind cântat împreună cu sfinţia sa şi copiii mei în scara unui bloc. Puţin, foarte puţin…

În ultima perioadă a vieţii sale l-am întâlnit la Deva, în spital. Iată gândurile de atunci scrise câtorva prieteni din ţară prin e-mail în data de 4 septembrie 2009:

(…)
“A insistat asupra gândului care îl preocupa de câţiva ani izvorât din una din traducerile psalmilor (cred că era vorba de cea realizată de Patriarhul Nicodim) referitoare la faptul că Dumnezeu ne zâmbeşte negreşit. Şi că noi trebuie să-i răspundem în primul rând cu zâmbetul nostru. Ţine cred de concluziile sale duhovniceşti.

Spune Părintele că atunci când era în şcoală la Timişoara îi auzea pe oameni salutându-se uneori cu formula: “Am onoarea să vă salut”.
“De ce să nu îi spunem şi noi lui Dumnezeu astfel? Atunci când te întâlneşti cu cineva pe care îl iubeşti primul lucru pe care îl faci înaintea altor gesturi sau schimburi de cuvinte este zâmbetul.”

A mai insistat şi asupra unui alt gând. ” Noi, zice Părintele, suntem procupaţi
în primul rând de încadrarea oamenilor în rânduieli exterioare din care tragem şi concluzii de fond: dacă te rogi dimineaţa, dacă mergi la biserică, dacă posteşti…
Sunt şi acestea importante, însă, de fapt, două întrebări rămân fundamentale şi
prin filtrul lor trebuie să ne preocupe cei din jur:  Crezi tu în Mine? Mă iubeşti tu pe Mine?
Întrebări pe care ni le adresează desigur Dumnezeu şi la care răspundem fiecare în felul nostru.”

Andrei Rosetti, Deva (http://andreirosetti.blogspot.ro/)

(text extras din lucrarea de licenţă a absolventului de teologie Ileni Iacob)

***

 

Părintele Teofil – părintele nostru

Noi, ca mănăstire, ca obşte, suntem o ctitorie a Părintelui Teofil. Am stat mult în preajma Sfinţei Sale şi pentru noi Părintele Teofil a fost ca un soare. Ne-a luminat existenţa de când eram studenţi. Faptul de a fi călugări i-l datorăm în primul rând, pentru că el a fost pentru noi un model care ne-a inspirat. Pentru noi a fost providenţial Părintele Teofil şi nu numai pentru noi, ci şi pentru o întreagă generaţie de tineri. Toţi tinerii care au încăput pe mâna Părintelui s-au realizat şi au făcut ceva, n-au rămas nişte anonimi. Cei care l-au urmat pe Părintele Teofil, care si-au însuşit principiile lui de trăire creştină, au ajuns departe şi cred că aceasta cu darul şi puterea Părintelui Teofil, pentru că, dincolo de toate, Părintele Teofil avea o putere foarte mare, o putere pe care o exercita asupra celorlalţi. De multe ori ne-am întrebat de unde vine această putere de atracţie a Părintelui Teofil. Şi ne-am dat seama că ceea ce dădea putere cuvântului său era viaţa ; viaţa pe care el o ducea.

Zicea Părintele Teofil că, “fiecare dintre noi a primit în sine, în alcătuirea lui, binefaceri, intervenţii, ajutor, s-au alcătuit mulţi la existenţa noastră. Dacă fiecare dintre oamenii care au pus ceva în noi şi-ar lua înapoi partea, nu ştim ce ar mai rămânea din noi, aşa încât suntem datori cu recunoştinţă.”

(text extras din albumul documentar al Mănăstirii Oaşa îngrijit de Părintele Pantelimon Şuşnea, 2013)

***

O viaţă frumoasă

Părintele Teofil Părăian s-a cuprins pe sine şi ni s-a dăruit în multe cuvântări pe care le păstrăm în scris sau pe suporturi electronice. Unii ostenitori au întocmit colecţii de ziceri ale Părintelui Teofil, adevărate podoabe de gând, spre folosul şi bucuria celor care vor lua aminte la ele.

În ce mă priveşte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor şi vesel”; nici altfel decât recomanda preoţilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate şi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm şi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări şi nicio ieşire, pentru că Părintele şi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veşnicie”.

(…)

L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câţiva prieteni. La vremea respectivă, deşi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător şi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenţia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înţeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaşteptată şi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie.

M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoţia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinţa şi nădejdea de a revedea acelaşi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaşi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci şi în toate întâlnirile de mai apoi şi în toate împrejurările vieţii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic şi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci şi una întărită de harul lui Dumnezeu.

Pr. Cătălin Cordoş, Lyon

Articolul se poate citi integral în revista Apostolia:

http://www.apostolia.eu/articol_88/o-via%C5%A3a-frumoasa.html

***

„Fără lumină, dar luminat

Duminica Orbului ne vorbeşte nu atât despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea, condiţionată de mândrie, a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. Deşi nevăzător (cu ochiul dinafară), Părintele Teofil – Părintele Bucuriei – a înţeles că problema adevărată pentru un om este să caute să-şi păstreze bucuria (chiar atunci când este „orb din naştere”), să se pregătească pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu se mai poate însoţi cu lumină.

Spunea Părintele Teofil că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal, într-o lume din ce în ce mai puţin normală: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică à Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo.

Îmi amintesc de o veche doină de jale:

Inimă de putregai,

Cum n-am cuţit să te tai

Să văd ce beteşug ai.

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta – nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei – o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune – mărturisea el, spre uimirea noastră – chiar şi „dincolo”, dacă El va voi să-l ţină tot fără văz.

„Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care – pentru cei ce cred – le rânduieşte spre bine pe toate.

Marian Rădulescu, Timişoara ( http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/ )

(text extras din lucrarea de licenţă a absolventului de teologie Ileni Iacob)

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s